Iisus, cunoscut mai târziu ca Hristos, sau Christos, a fost fiul bastard al lui Iosif, un tâmplar iudeu din Galileea. Om blând şi molcom, acesta nu s-a îndurat să o dea pe mâna judecăţii publice pe femeia lui, Maria, care suflet simplu şi fără minte, l-a necinstit căzând în ispita păcatului cu un fecior aprig şi nestăpânit, de care o lega o afecţiune ascunsă. Femeia şi-a apărat cu furie viaţa, scornind că rodul necurat al pântecelui ei este din sămânţa lui Dumnezeu care, ca un tâlhar, s-a coborât din ceruri în miez de noapte şi a posedat-o. Astfel, Maria a urmat exemlul Rheaei Silvia care la fel a ascuns violul prin care s-au născut gemenii Romulus şi Remus, punând ruşinea ei pe seama lui Marte.
Crescut precum paria familiei, Iisus n-a cunoscut niciodată afecţiunea paternă şi nici respectul fraţilor săi, Iosif mărginindu-se a-l trata ca pe un străin. Lucrând împreună cu Iosif în tâmplărie, Iisus a ajuns să confecţioneze cruci, servind asupritorului roman la executarea prin răstignire a condamnaţilor la moarte, dintre care mulţi erau răsculaţi împotriva autorităţii romane.
Trăind izolat de familie şi întrucâtva şi de comunitatea în care era o prezenţă vinovată, dezonorat de condiţia de bastard şi hipersensibilizat de puternica afecţiune a Mariei care întotdeauna a avut pentru el un loc aparte în inima ei, ca rod al unicei sale iubiri, Iisus a rămas puternic impresionat la vederea cumplitului supliciu al crucificării, care cu timpul a sădit în sufletul său un pregnant sentiment de culpă faţă de modul în care , prin meseria sa, contribuia la atrocea suferinţă a condamnaţilor.
Suferind la rândul său de pe urma lipsei afecţiunii şi respectului din partea tatălui, a cărui poziţie era supravalorizată într-o societate absolut patriarhală, Iisus a dobândit ceea ce mai târziu a fost numit un complex patern. Cu timpul, dornic de a-şi creea pentru sine o origine bine determinată care să-i definească poziţia în universul social patriarhal, îndemnat şi de delirul habotnic al mamei sale Maria, Iisus a început să se numească Fiul lui Dumnezeu şi, mânat de o puternică voinţă, a plecat în pribegie prin ţară vestind iminenţa Împărăţiei Lui.
Dotat cu o inteligenţă nativă, pusă în valoare de sensibilitatea deosebită dobândită prin natura specială a destinului său, cu o vorbire iscusită, Iisus a atras repede de partea sa inima poporului, greu încercat într-un timp al deznădejdii aduse de răsturnarea valorilor, deopotrivă prin slăbiciunea vremurilor, cât şi prin contactul cu o civilizaţie dominatoare, având alte virtuţi şi obiceiuri.
Despre el a început să se vorbească cum că învie morţii, vindecă infirmii şi aduce pacea minţilor rătăcite de lucrarea Necuratului. Cu sufletul înăsprit de amintirea mamei necinstite, acuza slăbiciunea moravurilor, numind contemporaneitatea “o lume rea şi adulteră”. În acelaşi timp, paradoxal s-ar putea spune, a dovedit o ciudată îngăduinţă faţă de tagma prostituatelor, una dintre ele, numita Maria Magdalena, devenindu-i discipol credincios. Mai târziu ea avea să afirme că l-a văzut înviat. Că ar fi fost însă ibovnica lui, cum s-a zvonit mai târziu în unele cercuri, istoria nu a confirmat. Puternic marcat fiind de păcatul propriei mame, o legătură intimă cu o asemenea femeie i-ar fi fost cu neputinţă, dacă nu cumva iubirea pentru mama adulteră i-a conturat în acest sens o alegere particulară de obiect.
În aceeaşi manieră a scăpat de imolare o femeie adulteră, îndemnând pe cel care se simpte fără de păcat să arunce primul piatra. Astfel, a urmat întrucâtva exemplul lui Iosif, care nici el n-a îngăduit uciderea cu pietre a Mariei.
Succesul mesajului său simplu şi pătrunzător, care contrazicea supărător legea morală instituită, aspră dar lipsită de rafinament şi subtilitate, a trezit invidia clerului care a complotat împotriva lui.
Prinzându-l în zi de sărbătoare, preoţii ipocriţi l-au dat pe mâna asupritorului roman, să-l omoare. Acesta, deşi nu i-a găsit vreo vină, a acceptat să-l osândească la presiunile unei mulţimi înşelătoare, actul având mai de grabă conotaţii politice decât judiciare.
Iisus n-a luptat pentru nevinovăţia sa. Mai mult decât atât, inspirat de credinţa într-un destin potrivnic, simţindu-se vinovat pentru martiriul tuturor celor care au murit pe crucile făcute de el şi Iosif, de bunăvoie a acceptat supliciul. În timpul martiriului de pe cruce, înainte să-şi dea duhul, şi-a mai strigat încă o dată deznădejdea faţă de abandonul patern: Eli! Eli! Lama sabahtani?!
Trupul neînsufleţit, depus într-o grotă săpată în stâncă, acoperită de o piatră de dimensiuni apreciabile, a dispărut după trei zile, deşi asupritorul roman pusese pază la mormântul său. Tradiţia a menţionat mai apoi că a înviat, interpretând anumite aluzii ale sale din timpul vieţii.
Puternic impresionată de istoria sa nefericită, care de-a lungul timpului a suferit inerente distorsionări şi mitizări, posteritatea l-a zeificat, nu fără dreptate, memoria lui meritând astfel un loc în veşnicie.
Surprinzător însă, o dată cu el, femeia adulteră şi-a găsit un loc în conştiinţa, numită de atunci creştină, prin imortalizarea în chip de deitate feminină a mamei, Maria. Pentru a-i idealiza imaginea, ironic, noul cler a făcut din ea fecioară, oferind femeilor, şi nu bărbaţilor, aşa cum s-a crezut o vreme, un obiect de adoraţie perfectat prin conceptul de imaculata conception. Gestaţia ruşinoasă a Mariei a fost pusă pe seama însămânţării ei de însăşi Duhul Sfânt şi astfel a devenit nevinovată. Tagma feminină şi-a găsit aici idealul de femeie devenită mamă fără a suporta actul degradant al deflorării.
Târfa a devenit astfel sfântă în conştiinţa unei umanităţi care, într-un timp de relaxare a moravurilor care a făcut din toate femeile târfe, şi-a îndreptat adoraţia către o fecioară, şi ea contrafăcută.
Cu timpul, cultul mamei “paranormale” l-a întrecut pe cel al fiului. Oficianţii cultului au devenit femele, altarul - un gineceu. Bărbaţii şi-au pierdut vigoarea, mândria şi onoarea, iar pruncii au rămas cu toţii fără tată.
Amintirea lui Iosif, bărbatul care a avut iertare pentru femeia adulteră, a rămas cvasinecunoscută.