Vară. O masă de scris. În dreapta, o uşă. Pe perete, un tablou. Tabloul reprezintă un cal care ţine strâns între fălci un ţigan. Olga Petrovna taie lemne. La fiecare lovitură, de pe nasul Olgăi Petrovna alunecă lornionul. Evdokim Osipovici şade în fotoliu şi fumează.
OLGA PETROVNA (Loveşte cu toporul în buturugă, care, de fiecare dată, nicidecum nu vrea să se despice.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA (Potrivindu-şi lornionul, loveşte în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA (potrivindu-şi lornionul): Evdokim Osipovici! Vă rog, nu mai pronunţaţi acest cuvânt, „tiuc”.
EVDOKIM OSIPOVICI: Bine, bine.
OLGA PETROVNA (Loveşte cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA: Evdokim Osipovici! Mi-aţi promis că nu mai pronunţaţi acest cuvânt, „tiuc”!
EVDOKIM OSIPOVICI: Bine, bine, Olga Petrovna. N-am să-l mai spun!
OLGA PETROVNA (Loveşte cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA: Asta-i deja neobrăzare! Om serios, în toată firea, şi nu înţelege o simplă rugăminte omenească.
EVDOKIM OSIPOVICI: Olga Petrovna! Puteţi liniştită să vă continuaţi treaba. Eu n-am să vă mai deranjez.
OLGA PETROVNA: Păi, vă rog foarte mult: lăsaţi-mă să sparg măcar buturuga asta!
EVDOKIM OSIPOVICI: Spargeţi numai, spargeţi, spargeţi.
OLGA PETROVNA (Loveşte cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA scapă buturuga din mâini, deschide gura, dar nu poate să pronunţe nici un cuvânt. Evdokim Osipovici se ridică din fotoliu, o măsoară pe Olga Petrovna din cap până-n picioare şi pleacă agale. Olga Petrovna stă nemişcată, cu gura căscată şi priveşte după Evdokim Osipovici, care se îndepărtează.
Cortina coboară încet.