Omul cu gât subţire a intrat în ladă, a tras capacul deasupra sa şi a început să se sufoce.
-De bună seamă – şi-a spus, sufocându-se, omul cu gât subţire – mă sufoc în ladă pentru că am gâtul subţire. Capacul lăzii este închis şi nu permite ca aerul să pătrundă până la mine. Am să mă sufoc, dar capacul lăzii tot n-am să-l ridic. Am să mor încetul cu încetul. Voi avea astfel prilejul să studiez lupta dintre viaţă şi moarte. Va fi o luptă cu şanse egale, deci nefirească, pentru că în mod firesc învinge moartea, iar viaţa, predestinată morţii, luptă de-a dreptul cu deznădejde împotriva duşmanului şi până în ultima clipă nu-şi pierde zadarnica nădejde. În lupta care stă să înceapă, viaţa va şti ea cum să învingă: va fi suficient să determine mâinile mele să ridice capacul lăzii. O să vedem noi care pe care! Numai de n-ar duhni aici atât de năprasnic a naftalină. Dacă viaţa va învinge, voi presăra peste lucrurile din ladă mahorcă. Iată, a început: nu mai pot să respir. Mi-a venit sfârşitul, asta-i clar! Nu mai am nici o scăpare! Şi nimic măreţ nu-mi trece prin cap! Mă sufoc!
Ia te uitã! Ce-i asta? Acuşica s-a întâmplat ceva, dar nu pot sã pricep ce anume. Ceva am zãrit, sau poate am auzit...
Ia te uitã! Iarãşi s-a întâmplat ceva! Doamne! N-am ce sã respir. S-ar pãrea cã mor...
Ei, dar asta ce-o mai fi iarãşi? De ce cânt? Mã cam doare gâtul... Dar lada unde-i? De ce vãd toate lucrurile din camerã? E limpede, zac pe podea! Dar unde-i lada?
Omul cu gât subţire s-a ridicat şi s-a uitat împrejur. Lada nu era nicãieri. Pe scaune şi pe pat zãceau lucrurile scoase din ladã. Însã lada nu era nicãieri.
Omul cu gât subþire a spus:
-Asta înseamnã cã viaţa a învins moartea cu mijloace necunoscute mie.