-- Beţi oţet, tovarăşi – a zis Şuiev

Nimeni nu i-a răspuns.

-- Tovarăşi! – a strigat Şuiev – eu vă propun să beţi oţet!

Nimeni nu i-a răspuns.

Macaronov s-a ridicat de pe fotoliul său şi a zis: -- Eu socotesc binevenită ideea lui Şuiev. Haideţi să bem oţet!

Rastopiakin a zis: -- Eu n-o să beau oţet.

În acel moment s-a lăsat liniştea şi toată lumea a început să se uite la Şuiev.

Şuiev stătea cu faţa nemişcată. Nu era clar la ce se gândea.

Trei minute trecură. Şuchov a tuşit uşor. Rivin şi-a zgâriat gura. Kaltaiev şi-a potrivit cravata. Macaronov şi-a mişcat urechile şi nasul.

Şi Rastopiakin, lipit de spatele fotolului său, se uita ca şi indiferent înspre sobă.

Şapte sau opt minute trecură.

Rivin s-a ridicat şi a ieşit din cameră pe vârfurile picioarelor.

Kaltaiev l-a urmărit cu ochii.

Când uşa s-a închis în spatele lui Rivin, Şuiev a zis: -- Deci. Rebelul a plecat. La dracu’ cu rebelul!

Toţi se uitară unii la alţii surprinşi, iar Rastopiakin îşi ridică capul şi-şi fixă privirea pe Şuiev.

Şuiev zise cu fermitate: -- Cel care se revoltă e un ticălos!

Suchov, cu grijă, pe sub masă, strânse din umeri.

-- Eu sunt pentru a se bea oţet – zise Macaronov încet şi privi la Şuiev aşteptându-i reacţia.

Rastopiakin a sughiţat şi, de ruşine, s-a roşit ca o fecioară.

-- Moarte rebelilor! – strigă Suchov, dezvelindu-şi dinţii negri.