Parcă tăcerea era mai dureroasă. Și ochii... Și rânjetul... Rânjetul lui de dispreț și compasiune, de milă și ură și de promisiuni era singura sursă de lumină în abisul acelei nopți. Aceea era torța din întunericul meu, de pe peretele plin de fotografii din trecut, tablouri, amintiri uitate.
...mână țâșnindă-n sus din mormânt...poate...flacără vie. Flacăra vieții. A vieții, pentru că este cea care ne ia la o plimbare pe malul, ah, liniștitului lac, fără a ne lăsa vreo cale de întoarcere. Fiindcă ea este cea la care viața noastră se duce – ca oarba, da, dar, ce ciudat, toate ajung acolo. Flacăra vieții, fiindcă ea, în cele din urmă sau, de ce nu, din început, ne ia viața.
Dar toate acestea erau, ca și rânjetul lui atât de enigmatic atunci, irelevante. Și nici el nu dădea semne că i-ar păsa. De ce să-i pese? Eram..., amândoi..., împreună..., atunci..., acolo... Pe malul lacului. Noaptea era rece datorită adierii ce avea același efect asupra lacului ca anii grei asupra frunții omului: îi crea riduri. Iar lacul însuși, plin de magie, crea dorința de a se arunca în valurile lui line și reci. Dar cu aerul acela înghețat în jur era o nebunie.
Se opri. Brusc, fără vreun avertisment. Făcui la fel, neîntrebând de ce. Nu era nevoie. Da. Nu-mi păsa. Atunci i-am observat ochii – purtau o privire cel puțin la fel de bizară și – pentru mine – la fel de plină de mister ca acel zâmbet al lui. Era o privire în care se reflecta sufletul lui ca într-o baltă de (sânge). Doamne, la ce mă gândeam?! Nu, am vrut să spun apă. Asta am vrut... Asta am vrut?
Holbându-se în apa neagră acum aproape fără de valuri, încruntându-se, calculându-și parcă vorbele încă nerostite – lucru ciudat, știa că poate vorbi cu mine despre absolut orice – spuse într-o șoaptă de abia auzită cuvinte simple:
„Ai citit despre acele crime?” Mintea-mi era prea odihnită pentru a procesa cuvintele. Observă acest lucru. Repetă: „Ai citit despre crimele din oraș?” Acum înțelesei. Da. Desigur că citisem, cu săptămâni în urmă. Toată lumea știa. O biată copilă de nu mai mult de cincisprezece ani. Împușcată cu sânge rece într-o noapte de vineri, găsită într-o baltă de sânge. Da, de data aceasta de sânge. Ucigașul de negăsit. Într-o altă vineri (și într-o noapte cam ca aceasta), exact peste o săptămână, un grup de petrecăreți, auzind un foc de armă, dădu peste un bărbat de vârstă mijlocie cu o gaură nu prea mare în creștet. Mai trecu o săptămână. Altă vineri. Alt bărbat. Săptămână cu săptămână apărea o nouă victimă care, aparent, nu are nimic în comun cu celelalte biete suflete. Criminalul, desigur, încă necunoscut.. Ziarele l-au numit atât de neinspirat Ucigașul de vineri.
„Normal. Toți am citit.”
Și rânjetul reapăru. Nu-mi plăcea. Nu-l suportam. Ce mă atrăgea, deci, la el atât de mult? După o clipă prea scurtă de liniște, întrebarea pe care toți o așteptam fu, în sfârșit, pusă. Mă întrebă cu același rânjet atât de pătrunzător și cu aceeași privire atât de enigmatică:
„De ce i-ai împușcat?” Înghețai în loc, precum și apa neagră a lacului.
Tăcerea se instală. Era vineri. Vorbele lui mă dureau, dar parcă tăcerea era mai dureroasă. Și ochii... Și rânjetul...