Avertismentul Sfintei Parascheva


Curcudel Boandă se apropia văzând cu ochii de acea vârstă despre care cei mai mulţi spun că te plasează undeva în toamna vieţii. Nici el nu ştia cum s-a făcut de i-a trecut ca printre degete atâta amar de ani. În satul lui, Glodenii Târgului, o adunătură de nici o sută de case, unele făcute din hlei amestecat cu paie şi acoperite cu stuf, era singurul navetist. Care vasăzică avea slujbă la oraş, fiind muncitor la IGO (Întreprinderea de gospodărire a oraşului), şi, în consecinţă, oarece lefuşoară. Asta presupunea ca zilnic să o ia pe jos, peste câmp, cu noaptea în cap, către halta aflată la vreo oră de mers la pas – pe vreme bună, de unde, mai departe lua Personalul. Între mica lui gospodărie – pe care, fie vorba între noi, un vânt ceva mai mare i-ar fi desfiinţat-o cât a-i zice peşte - aflată la marginea satului, şi halta “chefere”-ului se întindea, deloc zgârcit, lanul Gostatului. Peste acesta şerpuia o cărăruie făcută numai de călcătura paşilor lui Curcudel. Vara, când păpuşoiul era înalt şi des, ca o adevărată pădure tânără, odată intrat pe cărare mergeai ca trenul pe şine. Nu te-ai fi putut rătăci nicicum, să fi fost şi noapte înourată şi fără colţişor de lună. Eroul nostru, după douăzeci de ani de navetă, cu atât mai mult nu putea da greş. Chiar nici iarna, când arătura era acoperită cu omăt până la brâu iar Cel de Sus nu făcea deloc economie de pâclă. Ca să prindă trenul de cinci, pe vreme câinoasă, trebuia să se pornească măcar cu două ore mai înainte. Dacă tot veni vorba, să spunem că, deşi n-avea ceasornic, niciodată n-a pierdut trenul. Dealtminteri, cum spunea chiar el, cu serviciul nu-i de joacă. Mai ales dacă ai de crescut şapte plozi, care, una-două, vor încălţări şi îmbrăcăminte, başca mâncare de trei ori pe zi. Şi, calic, calic, cum îl catalogau prin spate răutăcioşii satului, dar de puţine ori s-a împrumtat prin vecini de vreun ciur de mălai şi nici nu s-a întâmplat ca, din cauza nevoilor, să-şi oprească vreun copil de a mai merge la şcoală. Muierea îi era, într-un fel, casnică. În baza planului ei de la CAP nu puteai conta pe vreun câştig. Dar, orişicât, nu era puţin lucru să îngrijească de bărbatu-su, care, cu naveta lui, era un “traistă în băţ” sadea, şi de cei şapte plozi, cu toţii “şcoleri”. Aşa, în linii mari, el nu era un om rău; numai că, la necaz, mai lua câte un pahar-două. Şi cum necazurile se ţineau scai de el, măcar la săptămână şi le înneca la Mat în vreo sticlă de Turţ ori Secărică. Partea proastă era că de multe ori cădea prin şanţuri, mocirlindu-se ca porcii. S-a întâmplat odată chiar să se prăvălească într-o râpă pe al cărei fund curgea un fir de apă, deloc mare, dar suficient să se fi înnecat. L-au scos la timp – cu scara de suit în pod şi cu frânghia – nevastă-sa, Aneta, şi cu Pompilică, panglicarul satului (dar asta este altă poveste). Ajuns acasă, până adormea din nou, îi lua la suduit pe toţi: tu-ţi biserica mă-ti în sus, tu-ţi biserica mă-ti în jos, aşa, ca beţivul, fără motive serioase. Cât de străin era faţă de Biserică şi de cele sfinte, în general, nu mai spunem. Normal că îl ştiau şi megieşii, care o compătimeau de adevăratelea pe biata Aneta. În ideea de a îndrepta oarecum lucrurile, Ţaţa Ruxandra lui Moş Dumitru Grigoraş, femeie credincioasă şi trecută prin toate, o povăţui să încerce cu slujbe. Bunăoară, să meargă la Hramul Sfintei Parascheva, iar când o ajunge la moaşte, să se roage pentru linişte în casă şi să frece de racla de argint schimburi curate, sau mai bine noi, de-ale lui bărbată-su, pe care să i le dea apoi să se îmbrace. Aneta se conformă întocmai. O zi întregă a stat până să-i vină rândul la închinat deasupra moaştelor Sfintei, de i-a trecut os prin os. Faţă de dorinţa ei principală, era bucuroasă că, mai mult decât să atingă capacul de argint al raclei cu schimburile lui Curcudel, a prins loc chiar lângă preotul care oficia slujba. Acesta, probabil un ierarh însemnat, că purta un vestmânt numai în fir de aur, cum nu mai văzuse vreodată, îi întinse mâna cu crucea sfântă – pentru evlavioasă sărutare - şi slobozi spre ea, de două-trei ori, din mănunchiul de busuioc, apă sfinţită din belşug. Nu mai simţi urmă de oboseală în ea şi nu înţelegea de ce devenise acum atât de energică, poate la fel ca în tinereţe. Acasă, însă, deşi au trecut ceva zile, nu sesiza îmbunătăţiri vizibile. Ba chiar, omul ei, îmbufnat (“n-am nevoie eu de lucruri cumpărate de tine!”), nici după două luni n-a îmbrăcat cămaşa sfinţită.
*
* *
Acu`, la vreme de iarnă – să tot fi fost ca la vreo două-trei săptămâni după Sf. Vasile -, lanul ce-l avea de străbătut până la haltă era adânc brăzdat cu plug purtat de tractor cu şenile de tanc. Pământul era îngheţat bocnă, iar omătul, aşezat suluri, era când înalt de un stat de om, când spulberat cu totul de intrai până la genunchi în şanţul arăturii împietrite. Viscolul făcea ca de la o zi la alta să nu se păstreze urmele vechi şi dacă mai punem la socoteală şi nelipsita ceaţă, înţelegem că era o adevărată aventură ca, pe timp de noapte, să poţi ţine direcţia bună. În dimineaţa asta, aşa cum îi dicta bioritmul lui, Curcudel se trezi, îşi luă geanta de navetist pregătită de nevastă-sa şi porni la drum, aşa cum o făcuse de mii de ori. Frigul din casa-i de chirpici, acoperită cu valuri de carton bitumat flendurit de vânt, făcea ca ai lui să mai stea chirciţi prin cârpele patului ceasuri bune până la ziuă. El, în lupta cu troienele, se încălzea numaidecât, şi pentru că avea timp berechet, în singurătatea drumului, medita la o groază de subiecte. Cele mai multe priveau dificultăţile traiului zilnic. Câteodată îl mai încerca şi câte un sentiment de frică. De lupi, duhuri rele, stafii… Din când în când se oprea să-şi aprindă câte o mărăşească. Se îmbărbăta dregându-şi glasul şi scuipând cu putere, aşa ca să degajeze în jur ideea de stăpânire de sine. Asta dacă ar fi cineva prin preajmă. Nu mai ştie de la cine auzise că atunci când mergi noaptea singur pe câmp sau prin pădure nu trebuie să priveşti înapoi, indiferent ce zgomote apar. Apoi, de te auzi strigat pe nume, să nu răspunzi nici în ruptul capului, că poate fi Necuratul şi muţeşti sau paralizezi pe loc. Cel mai bine este, cică, să spui Tatăl nostru în gând şi să-ţi faci cruce cu limba. De multe ori. De foarte multe ori. Dar, orice s-ar spune, el se considera mai degrabă un curajos. Îşi aminti că în anii adolescenţei, când petrecu mai multe veri la stână cu Bădia, fratele tatălui său, în mai multe nopţi a mers la cimitirul ce era pe aproape şi a adus legături de cruci din lemn pentru foc la târlă. Vai cum mai ardeau de bine! Le aude parcă şi acum pârâiturile… Peste ani, când a fost să moară tatăl lui, i-a pus pe mormânt cruce din metal. Poate şi ca să fie sigur că nu i-o va fura cineva pentru pe foc. Îşi aminti că avuse o pornire nobilă de a-i face un loc de veci aparte, cu gărduţ din fier forjat şi ghivece de flori, exclusiv pe cheltuiala lui, dar atunci când i-a întins maică-sa banii, nu s-a putut abţine să nu-i primească. Din această pricină îl apăsa încă un anume regret, însă îşi explica gestul prin faptul că dacă ar fi refuzat – şi erau vreo două pensii bune în discuţie – oricum profita tot lacoma de Ileana, soră-sa, preferata din totdeauna a părinţilor. Şi nu putea înţelege de ce, aceasta, de-o vreme, a dat aşa într-un egoism fără margini. Acum, deşi nu vedea nimic în jur, că era şi noapte şi ceaţă, de-şi băga degetele în ochi, simţul lui special îi spunea că a trecut de jumătatea drumului. După ce mai foiletă mental o vreme cartea amintirilor proprii, sesiză undeva în faţa lui, în plină beznă, un contur omenesc aflat într-o mişcare vagă. Se opri să înţeleagă mai bine ce se petrece. Nu se auzea nimic, dar desluşi c-ar fi vorba de cineva îmbrăcat într-o mantie lungă, învăluit într-o lumină difuză, mai strălucitoare în jurul capului. Gândi că dacă ar fi vorba de vreun trimis de-al lui Dumnezeu, în cazul că Acesta există, n-ar trebui să se aştepte la nimic rău. Raţionamentul său suna cam aşa: „Bun, Doamne, să admitem că eu sunt păcătos şi mă omori pe mine, dar asta nu înseamnă oare că vor avea de suferit şi cele şapte suflete ale Tale (referindu-se la copiii de acasă), de care nu se ştie ce se va alege, dacă nu cumva vor deveni chiar muritori de foame. Or, eu îmi închipui că Tu nu poţi face decât bine!” Trebuie sesizat că era, cumva, la mijloc, o nuanţă de şantaj. Pe baza lui, credea Curcudel, şi în alte situaţii-limită pe care viaţa i le-a prilejuit, a reuşit să cadă tot în picioare, ca mâţa. Lucrurile ar sta ele cum ar sta, dacă în situaţia de faţă ar fi vorba de puterea Dumnezeiască; dar dacă e jocul Necuratului? Ei, uite la asta nu se gândise. Fiori reci îl treceau pe spinare, iar părul îi împingea cu putere jerpelita-i căciulă din cap.
*
* *
Se frecă la ochi, după care – el, necredinciosul - a trecut la cruci repetate, schiţate cu limba. Apăsa tare cu vârful limbii în cerul gurii (Numele Tatălui), apoi spre obraji, în ordinea drept-stâng (Al Fiului şi al Sfântului Duh), terminând cu o întoarcere a limbii înspre mandibulă (Amin). Făcu o vreme şi zeci de cruci mari cu dreapta, însă imaginea persista. Fie ce-o fi, îşi zise, dar trebuie să prindă trenul, aşa că o ţine înainte. Era sigur că direcţia era cea bună. Cu toate că înainta în pas grăbit, distanţa faţă de acel ceva/ cineva luminos nu scădea. Considerând că au traseu comun, o vreme – nu putea să spună cam cât – îl urmă. Se aştepta ca din moment în moment să ajungă la gară. Faptul că nu se auzea nici ţipenie în jur nu era ceva ieşit din comun. Şi în alte dăţi ajungea chiar şi cu un ceas mai devreme de sosirea trenului, timp în care aştepta tăcut, fumând jumătate de pachet de ţigări. De data asta, din imperiul gândurilor sale îl scoase o ciocnire brută de ceva ce, la primele pipăiri, nu părea să fie decât un zid de piatră. Topografic, nu era deloc dumirit; chiar dacă locurile erau bătute de el cu piciorul pe o rază de 15-20 de kilometri în jur, încă din copilărie, nu realiză ce ar putea să fie şi mai ales pe unde s-ar poziţiona. O privire involuntară către cer îi dezvălui puzderie de stele care spărgeau bezna. Ceaţa dispăruse şi, deşi era în plină noapte, putu să vadă că se afla sub streaşina din partea de miazăzi a bisericii din sat, al cărei zid tocmai îl luase în plin. Ceea ce nu putea înţelege era cum ajunse aici, că locul era situat în partea opusă a direcţiei către gară. Ca să fie sigur că nu visează se ciupi de mai multe ori de picioare, îşi schimbă poziţia căciulii când pe frunte, când pe ceafă, şi chiar dădu un ocol lăcaşului sfânt pe pârtia din jur făcută de clopotarul Papucel. Aşa, pentru verificare, luă un colţ de cărămidă - dintr-o grămadă de spărturi rămase de la refacerea casei de pomeniri – şi-şi scrijeli numele mai într-o parte de perete. Avea de gând să vină odată, pe lumină, să-şi găsească iscălitura. Dacă ar da de ea, atunci totul a fost aievea, şi ar însemna că o forţă miraculoasă vrea să-l apropie de Biserică şi, în consecinţă, Dumnezeu sau, în orice caz, o Putere peste omenirea pământului, există de-adevăratelea. Dacă nu, ar fi avut de-a face doar cu un vis, ca atâtea altele din lungile nopţi de iarnă… După care, de moment ce bezna mai slăbise, crezu că cel mai bun lucru este să meargă totuşi la lucru. Este inutil să spunem că a prins trenul şi că ziua ce a urmat nu a fost cu nimic deosebită. Numai în capul lui festele timpului şi spaţiului cu care abia se confruntase au făcut să apară mii de semne de întrebare.

*
* *
În prima duminică ce a urmat păţaniei lui Curcudel, acesta a putut fi văzut la liturghia ţinută de Părintele Costea, după mulţi ani de când nu călcase prin biserică. S-au mirat credincioşii („măi, să fie!”), iar preotul a avut un cuvânt bun pentru el la predică, aşa, de încurajare. Curcudel a supralicitat şi făcut pe loc danie o sumă frumuşică pentru refacerea picturii din pronaos. Am uitat să spunem că înainte de slujbă descoperi temător pe zid inscripţia roşietică – „BOANDĂ”, iar în timpul odiseei din noaptea cu pricina avea pe sub pieptar cămaşa de la Sfântă.
*
* *
Ani la rând Curcudel Boandă a fost un credincios model în parohie, fiindu-i şi lui groază de cât de întunecate putu să aibă minţile atâta vreme. Şi-a durat gospodărie frumoasă, iar copiii au mers la şcoli bune ajungând la casele lor. După ce a mâncat pensie vreo zece ani, astăzi se odihneşte sub cireşul cel mare din ţintirim, lângă mormântul fostului epitrop Majuru.