Deşi azi ar putea lenevi în pat până la şapte – opt, având marfă la butic câtă (şi de care) trebuie, Puiu, sau „domnul patron”, cum îi place să i se spună, năduşeşte şi se întoarce de pe o parte pe alta, boţind anapoda perna.
Dar ce-i astăzi? Aparent o zi ca oricare alta, din ultimii şapte ani, de când Puiu Făraş, absolvent de T.C.M., a rupt-o cu statul (a se citi Întreprinderea Mecanică...) şi a pus pe picioare o mică afacere constând într-un magazin cu produse alimentare, Minimarket, cum şi-a inscripţionat el firma. (Băcănie ar avea o rezonanţă arhaică şi n-ar da deloc bine acum cu atâta modernitate.) Amplasat într-o staţie de autobuz, mai degrabă periferică, cu un vad modest, lucrurile au evoluat mulţumitor numai datorită priceperii şi dăruirii lui Puiu.
Cele trei angajate îşi ridică lună de lună salariul, e adevărat, doar un pic mai mult decât cel minim pe economie, iar familia „patronului” îşi poate permite un apartament bunicel în centru, un Cielo luat în leasing, concediu la mare, ba chiar a cumpărat şi un teren pentru casă într-o zonă căutată a oraşului. De cele două fete, eleve la un liceu bun, Puiu este foarte mulţumit şi încearcă să facă în aşa fel încât să nu le lipsească nimic. Nevasta, altă dată laborantă la o întreprindere din oraş, câştigă şi ea tot pe lângă firmă: face recepţia mărfii, inventare, taie chitanţe, supraveghează ş.a., ceea ce se cheamă că este administrator. Puiu, ca patron şi ca inginer care se respectă, a amenajat cu gust, prin recompartimentarea magaziei, un birou dotat cu mobilier modern, calculator, telefon, fax, frigider, filtru de cafea, instalaţie de aer condiţionat.
Şi totuşi, la o oră atât de matinală, somnul îi pleacă fără pic de urmă. Ba chiar ochiul drept începe să i se zbată puternic. Intuind că ceva rău pluteşte în aer, îşi priveşte nevasta şi fetele: dormeau la locul lor. Maşina, în parcare, era neatinsă. Sună la non-stopul său şi află că şi acolo lucrurile erau în regulă.
Nu soarbe trei înghiţituri de cafea, şi un telefon primit îndărăt de la firmă îl pune în gardă că este aşteptat de doi inspectori, grăbiţi şi cam ... nervoşi. Dar ce-or fi vrând ? În ultimele luni avusese de-a face cu o groază de inspecţii, care l-au uşurat, din diverse motive, de mai multe milioane de lei, drept amenzi: Protecţia Consumatorului, Sanepidul, Metrologia, Poliţia Veterinară, Inspecţia Muncii, Direcţia Sanitară, Administraţia Financiară, Casa de Asigurări de Sănătate, Gardienii publici, Oficiul de şomaj, Inspectorii primăriei, Controlul financiar de stat, Agenţia de Mediu, Inspectoratul de Handicapaţi, Finanţele locale, Pompierii ş.a.md., aproape douăzeci, de toate.
În scurt timp, avea să afle că, de data aceasta, are de a face cu comisarii Gărzii Financiare. Erau doi. Unul de 45-50 de ani, burduhănos, cu părul dezordonat, transpirat, căruia, altul mai tânăr şi spilcuit, îi spunea „şefu”. Cer actele financiar-contabile şi autorizaţiile firmei. Şefu’ se aşează la biroul patronului şi, după ce îşi cere permisiunea să dea un telefon, îşi sună toate rudele, colegii de liceu, de armată şi de facultate. Cel tinerel răscoleşte prin hârtii şi, din când în când, îi spune „şefului” cam ce nu-i în regulă: registrul jurnal şi registrul inventar nu sunt completate, în două zile din luna trecută a fost depăşit soldul maxim de casă, s-a făcut o plată în numerar de 33 de milioane (în loc de cel mult 30 de milioane), pe o dispoziţie de încasare nu este trecut numărul şi seria buletinului patronului, o factură de la furnizor nu are codul fiscal, două NIR-uri nu sunt semnate de primire, dotarea din biroul lui Puiu nu este inventariată la 31 decembrie, decontul de TVA a fost depus cu o întârziere de trei zile, contabila, care este şi studentă la I.S.E., nu are încheiată convenţie civilă...
Şefu’, între două telefoane şi răsfoitul unui ziar, răspunde absent: scrie tot, scrie tot !
„Da, şefu, dar am trecut de o sută de milioane, amenzi contravenţionale, şi dacă mai punem zece milioane pentru lipsa casei de marcaj, ce iese ?” „Şi care-i problema, nu noi am făcut legile, şi, cu atît mai puţin, nu noi le-am încălcat !”. Pe parcursul a cel mult o oră, cât a durat „controlul”, Puiu şi-a făcut cele mai negre gânduri: oare cine l-o fi turnat? şi mai ales, de ce? ce se va întâmpla cu firma şi cu familia lui dacă a greşit atât de mult iar domnii comisari vor aplica legea în litera şi spiritul ei?
Întreg capitalul lui social este de două milioane, iar încasările pe o lună n-ar ajunge să acopere amenzile de care a auzit. Unde mai pui că are şi furnizori neachitaţi, şi salarii şi dări ... Şi cât de severi şi, probabil, cât de corecţi şi legişti sunt domnii comisari !
Abia într-un târziu observă că nu s-au atins de trataţia oferită de soţia patronului, acum pe post de secretară. Se şi vedea subiect de gazetă, anchetat, zbucium, avocaţi, expertize contabile, şi poate, Doamne fereşte, arestat preventiv. Dar, o idee îi străfulgeră mintea. Cu glasu-i aproape stins îi invită la masă pe domnii comisari „într-un loc neştiut de multă lume, cu tot ce trebuie”, după care pot continua controlul. „Dacă nu durează mult şi dacă-i pe aproape, mergem !” decretă şeful.
N-a durat decât ... zece – unsprezece ceasuri. Şefu’ a povestit de toate pentru toţi. De la politică la sport. Şi-a găsit cunoştinţe comune cu Puiu. S-a bârfit „beton” ş.c.l.l. Într-un târziu, după multe sticle de Cotnar, şefu’ îi spune autoritar comisarului mai tânăr: „Fă procesu’ verbal ! Omu’ a fost a’ntâia (adică dom’ Puiu). Bag-o numai pe aia cu lipsa casei de marcaj. Amendă cinci milioane. Restu’ luăm pe barba noastră”. Vorbele din urmă le sublinie, ca să se „simtă” patronul.
Lui Puiu nu-i venea să creadă că scapă doar cu atât. Dar s-a „simţit”. Târziu, în noapte, cu maşina, i-a căutat pe domnii comisari pe la casele lor cu ce trebuie.
Ajuns acasă, ochiul drept nu i se mai zbătea. Totuşi, înainte să adoarmă, se întreabă: mâine ce inspecţie va mai apare şi ce pomelnic de legi încălcate i se va mai pune în faţă ?