Între orele 8 ºi 8 ºi 8, ordonanþa mea pe timp de pace vine sã mã trezeascã, aducându-mi pe o tavã gustarea de dimineaþã. Aceasta constã dintr-o fierturã de þurþuri de gheaþã daþi pe rãzãtoare, scãzutã bine ºi subþiatã cu apã de la cafea.
Ordonanþa mea pe timp de pace este un flãcãu de fel din Baia-de-Aramã. În timpul rãzboiului a fost ordonanþa mea de rãzboi. Pe grumazul lui temeinic am sprijinit de nenumãrate ori, þintind spre inamic, când patul puºtii, când afetul tunului, când tubul bazucii, când crãcana mitralierii. În recunoaºterea acestor multiple întrebuinþãri i-am zis Þeavã, ºi Þeavã i-a rãmas.
Dar pe Þeavã nu-l încântã câtuºi de puþin serviciul lui din timp de pace. Gãseºte înjositor faptul cã eu, patronul lui, nu-i cer sã care decât apã. "Mai beþi, vã rog, ºi altceva", gâlgâie el, galvanizat, pãrându-i-se cã ar înainta în categorie dacã i-ar fi îngãduit sã transporte ºi alte lichide, mai puþin ordinare. Dar eu nu beau decât apã, ºi de aceea îi rãspund, cu o liniºte care îl scoate din sãrite: "Pãi bine, mãi Þeavã, apa este doarã baza oricãrei bãuturi, tu nu-nþelegi? Dacã n-ar exista apa n-ar exista nici ºampania, nici cafeluþa gingirlir ºi nici scrumbiile."
"Scrumbiile nu este bãuturã", comenteazã Þeavã, ca sã nu se dea bãtut, ºi se închide cu cheia în umblãtoarea de sub scarã, unde stã ºi trage apa, ca prostul, ceasuri întregi...