Am primit toate invitaţiile pentru săptămâna ce vine. Voi audia un concert de orgă. Voi vedea expoziţia unui pictor japonez şi a maimuţei sale. Voi participa la o recepţie a Academiei de Artă. O întâlnire cu artistul care face maşini electronice de desenat. Senzaţie de Sans-Souci euforic. În raftul living-room-ului meu, deasupra mesei de scris încep a se aduna cărţile. Prin geam văd peste Bumdesallee amurgul şi mă gândesc la "nourii lungi" ai lui Eminescu. Şi la variaţiile pe tema norilor din jurnalul lui Gerard Manley Hopkins. Ce impecabilă maşină e această civilizaţie. De ce oare desăvârşirea dă un presentiment al morţii? Dar eu nu mă simt solidar cu declinul vostru. Am două milenii dar nu mi-am trăit încă viaţa. N-am avut încă răgazul. Ich stamme aus einem falschen Narragonien*, ar trebui să le spun companionilor mei. Niciodată singurătatea nu mi-a părut însă mai confortabilă. De câteva nopţi ceasurile târzii mă întâmpină pe treptele largi ale bisericii ruinate. Acolo, după interminabile vagabondări, mă odihnesc înainte de a porni spre casă. Acolo doi călugări laici din California mi-au întins odată o sticlă de whiskey. Era cu ei şi o fată cu pantaloni rupţi. Apoi neamţul beat şi foarte tânăr ceti cu glas tare ceva dintr-o carte mică şi roşie. Era multă lumină. Numai chipurile noastre se-ntunecau tot mai mult.


*"Mă trag dintr-o falsă Narragonie" (germ.)