I

De doi ani nu mă mai cunosc vecinii. Pricina e că sunt mai vechi locatar decât oricare dintre ei, fiindcă toţi cei de pe vremuri, unul câte unul, s-au perindat.
Arar, mă arăt aici.
Curtea e aceeaşi, cu fântâna de piatră, ca un mormânt spălat de şuvoiul de argint al răcorii.
Viţa de vie s-a risipit pe tot zidul din fund, răscuindu-se, stearpă, în veşnicie.
Uşa locuinţei mele are uscăciunea icoanelor. Se deschide pe scara pe care atârnă, ca şoaptele, umbra.

(...)

VI

În locuinţa şcolii trebuia să adăpostească un profesor de franceză, d-l Willy, şi o începătoare în învăţământ, d-şoara Lia.
Părul acestei fete de 20 de ani avea însuşirea tulburătoare de a păstra îndelung miresmele cu care era îngrijit şi a le preface, prin simpla dogoare a vieţii ei tinere, într-un fel de emanaţie animală proprie să o deosebească de toate celelalte făpturi ale cerului şi ale pământului. D-şoara Lia avea atitudini modeste şi o sârguinţă neîntreruptă care la fiinţa ei siriană lua proporţiile unei cochetării. Zelul pus în îndeletniciri atât de nepotrivite cu aşteptările pe care le trâmbiţa, trupul, mersul şi vârsta erau pentru cei din preajmă-i cea mai sfruntată provocoare. Singur Darie nu-şi tălmăcea apelul insistent şi mut, desfăcut din simpla trecere a d-şoarei prin încăperi.

(...)

Într-o noapte, ca de obicei, Darie se trezi, nu mai era singur în odaie.

(...)