Coloane-apoteoză prăbuşite-n aer. Vuietul mării care-şi încearcă instrumentele ca o orchestră înaintea începerii concertului. Violoncele aceste valuri. Voci sprintene aceşti pescăruşi. Cu ce cuţite voi deschide trandafirii ca pe nişte scoici din care perla rotundă a parfumului se va rostogoli în nisipuri? Ce secerişuri sunt acestea prin care plantele trec ca o nesfârşită defilare de steaguri sfâşiate? Mâinile de fum. Şi glasurile noastre tot de fum. Imense convoaie de păduri prefăcute în ţipete. Clopote sunând fără zgomot, arama lovind fără sunet arama, ca o confluenţă de oglinzi. De aici scoboară spre ţinuturile locuite popoarele de spumă ale somnului? Voievozi cu şoimii legaţi de oblânc, cu suita de arcaşi în cenuşă. Cratere stinse ca nişte şerpi morţi răsuciţi peste arborele găunos. Obraji. Şi flori abia auzite. Şi veşnicia.
Dar de unde tictacul acestor petale? O! Nenumărate apariţii ca nişte funigei prin aerul vederii noastre. Nu cu ochii vedeam ci cu toată fiinţa, aşa cum prin toţi porii pământul absoarbe o imensă fâşie de apă.
Trupul nostru devenit o placă sensibilă. O sită de infuzorii. Poduri. Peste prăpăstii fără fund. Catarge şi bărci cu pânze în adierea marină a recoltei. Oceane aplecate sub vânturi ca şi câmpiile cu grânele grase ale cântecului. Trecători - abia ştiute - spre zăpezi eterne. Bâlciuri în care monezile lovite de trotuar spre a le încerca sunetul, glăsuiesc ca nişte viori minuscule. Stalactite oprite pe pleoapele unor grote. Şi iarăşi, în cavalcade, instrumente de muzică. Hoarde de orge din care ca un colb răscolit fumul imnului se înalţă. Marea întinde un braţ, ne cuprinde, ne adânceşte în anotimpul frăgezimii sale. O metropolă. Pe scările templelor orbi cerşind banul suav al unei priviri. Ce toiag va face să tâşnească din pietrele albe ale ochilor lor apa limpede a văzului? Cine-i va ridica pe schilozi şi îi va face să meargă? Cine-i va aduna pe suferinzi ca pe un mesagiu al visului pornit din trâmbiţi spre cele patru puncte cardinale? Vizuini rupându-se, formându-se iar, plecând sau venind spre gura noastră ca o respiraţie.
Potolire a străzilor. Seara! Şi ultimele raze ale soarelui. Elanuri noi ale vieţii. O! Apusuri. O! răsărituri. Şi despărţirile fără lacrimi într-o frumoasă dimineaţă când pleci fără să ştii că nu te vei mai reîntoarce.
Şi într-un bob de sare - acest mic cristal în palma ta - uriaşele terase ale mării. Coloane - apoteoze prăbuşite ca o floră multicoloră de păuni. Sau câte altele încă. Şi într-un vechi calendar. "Primăvara nădejde de moină. Aprilie amestecat. La Mai frig însă întâi nu prea, dar roditor, în sfârşit puţină nădejde de zăpadă. Vara întâi nu prea bine; apoi se schimbă cu ploaie. Ziua cald noaptea rece. Iulie nu prea cald, la mijlo cald şi pe urmă răcoare".