Când ne-am dat seama că nu știm ce să facem cu toate lucrurile astea, am ieșit din cameră și ne-am dus în oficiu să mai fumăm și să ne gândim cum putem să scăpăm de ele fără prea mari complicații. Rina rămăsese în cameră să pună în ordine strictul necesar, dat fiind că tot ceea ce era inutil se adunase într-un morman în mijlocul camerei.
„Cât timp mai avem?” (întrebarea Cezarei)
„Suficient, e abia 1 noaptea” (răspunsul meu)
„Mai avem țigări?”
„Mai avem”
După ce mi-am stins țigara, i-am zis Cezarei „hai să mergem”. Pe coridor, pe sub ușă, în urechi Le vent nous portera, din camera unde împărțeam cu Rina un pat și o fereastră. Bag capul pe ușă și întreb „cum stăm?”.
„Stăm” zice Rina
„Bine, noi o să fim la Cezara, în caz de ceva”
În camera Cezarei mormanul, în situații de astea mereu se găsesc lucruri de aruncat, important e să te decizi ce păstrezi și ce nu. Așa că am început procesul de triaj, fiecare obiect fiind acompaniat de întrebarea „asta-ți mai trebuie” și de răspunsul variabil al Cezarei „da” sau „nu”.
„Fumăm aici?”, o întreb.
„Fumăm”
„Am o idee”, îi zic.
„Ce idee?”
„Ce faci cu plapuma?”
„Nimic”
„Bine, atunci o să facem din ea un fel de sac.”
„Perfect”
Așa că am împins mormanul înspre geam ca să fac loc pentru plapumă și am început să arunc lucrurile care nu și-ar fi avut rostul în bagaj. Lucrurile Cezarei. Cartoane, perechi de papuci, haine, creioane, combina audio, ciorapi fără pereche, hârtii umede adunate de sub pat (din cauza condensului), mucuri de țigară, câteva sticle.
Când am considerat că operațiunea e încheiată, m-am așezat pe pat și am întrebat-o „ce părere ai”
„Excelent”, zice ea. „Și acum?”
„Și acum ce?”
„Și acum ce facem?”
„Păi ce să facem, le ducem la gunoi.”
„Bine”
După ce am zis „bine”, m-am ridicat de pe pat și m-am apropiat de plapumă, am stat așa câteva secunde contemplând amestecul acela, în vârful căruia aruncasem o sticlă de spirt, apogeu al inutilității.
Am spart tăcerea strigând „știu ce facem!!”
„Ce?”
„Facem foc”
„Unde?”
„Cum unde, jos, afară, la gunoi.”
Am luat cutia de chibrituri, am bagat-o în buzunar și m-am aplecat deasupra mormanului încercând să fac un nod din cele 4 colțuri ale plapumei. Chestia asta mi-a luat ceva timp, dat fiind că mereu ieșea câte ceva pe-afară și trebuia să mă folosesc când de genunchi, când de cot, dar până la urmă am reușit și i-am spus Cezarei „gata, coborâm.”
Am ridicat sacul pe umăr și am ieșit pe culoar. M-am oprit în dreptul ușii de la camera pe care o împărțeam cu Rina, mi-am lipit urechea câteva secunde și am plecat mai departe. „Doarme”.
„Cât e ceasul?”
„Trecut de 3”, răspunsul Cezarei.
În oficiu nu era nimeni. Ca să ieșim din cămin, trebuia să trecem prin fața gheretei unde stăteau portarii de noapte. Coborâm scările. În josul scărilor, fumând, nea’ Pavel.
„Să trăiți, nea’ Pavel!”, îi zic rânjind. „Ducem lucrurile astea la gunoi, că mâine plecăm. Nu vă trebuie nimic de aici, avem chiar și o combină muzicală.”
Studiază câteva clipe plapuma-sac de pe umărul meu. După care zice „ce drac să fac eu cu o combină. Aruncă tot.”
„Bine, nea’ Pavel.”
„Și unde plecați voi?”
„În Italia, nea’ Pavel”
„Și ce să faceți în Italia?”
„Mergem la Roma, nea’ Pavel, să-l vedem pe Papă.”
„Pe Papă-lapte”
„Pe ăla, nea’ Pavel.”
„Bine măi copii, eu mă întorc în chilia mea...”
„Să trăiți, nea’ Pavel!”
Apoi ieșirăm. Cu plapuma pe umăr, cutia de chibrituri în buzunar, sticla de spirt în mâna Cezarei.
Întuneric și frig, sfârșit de decembrie.
Ajungem în spatele căminului. Picioarele ni se afundă în pământ. Umblăm prin noroaie. Arunc plapuma. Cezara întreabă „nu la gunoi?”
„Nu, aici. Dă sticla.”
Îmi dă sticla.
Pregătesc un chibrit.
„După ce aprind, fugim”, îi zic Cezarei.
„Bine”
„Nu de alta, da’ Poliția e la două blocuri distanță.”
„Am înțeles.”
Arunc spirtul peste plapumă. Aprind chibritul. Dau foc în câteva colțuri. Instantaneu, o flacără albăstruie. Când am zis „fugi”, am alergat amândoi cât de repede am putut, am urcat scările la etaj și am intrat în oficiu gâfâind și râzând în hohote.
„Stinge lumina”, îi ordon Cezarei. „Hai să vezi”. Ne-am apropiat de geam. Flacăra devenise acum gălbuie. Am stat așa câteva clipe, în tăcere, uitându-ne la umbrele galbene care dansau pe copaci.
Cezara sparge tăcerea:
„Cînd pleacă trenul?”
„La 8”, îi răspund.
„Mai dormim?”
„Nu, mai stăm...”