Am îmbrăţişat zorii zilei de vară.
Nimic nu se clintea încă pe fruntea palatelor. Apa era moartă. Taberele umbrelor nu părăseau drumul de pădure. Am umblat, trezind răsuflările vii şi călduţe, iar nestematele îmi aruncară priviri şi aripile se înălţară fără zgomot.
Primul pas l-a făcut, pe poteca năpădită de raze proaspete şi încă palide, o floare care-mi spuse cum o cheamă.
I-am râs bălaiului Wasserfall ce se despletea printre brazi: după coama-i argintie, o recunoscui pe zeiţă.
Ridicai atunci vălurile, unul câte unul. Pe alee, scuturând braţele. Pe câmp, unde o dădui în vileag cocoşului. În marele oraş, alerga printre clopotniţe şi domuri, iar eu, gonind ca un cerşetor pe cheiurile de marmoră, o fugăream.
În partea de sus a drumului lângă un crâng de lauri, am împresurat-o cu vălurile adunate în urma ei şi i-am simţit puţin trupul mătăhălos. Zorii şi copilul se prăbuşiră la poalele crângului.
Când m-am trezit era amiază.