Oboseala îmi plânge de durere şi atunci ucid lumina lămpii, adormind pe coatele înconjurate de cărţile de pe masă, păzite agale de fumul de ţigară.
Peste un timp mă, trezesc ameţit de somn din cauza unui sunet ciudat şi puţin ascuţit.
Îl ascult ...prin bezna liniştită aprinzându-mi o ţigară ! Mă ridic de pe scaun şi-mi mişc greoi corpul spre fereastra deschisă. Scot ţigara din gură, apoi eliberez fumul ei, perdeaua din mătase albastră este uşor deranjată de degetele mele, pentru a vedea de unde provine sunetul.
O umbră de om... întors cu spatele... stă în picioare pe un colţ de tomberon şi cântă atât de frumos la vioară. Am uitat de somn şi-i privesc înclinările corpului multă vreme...uitând şi de ţigara din scrumieră, parcă şi ea bucuroasă de acest sunet.
E înconjurat de gunoaie, de câinii calmi, apoi de oamenii încântaţi.
Fiind vrăjit de expoziţia sunetelor donate cu uşurinţă sufletească prin vioară, hotărăsc să merg afară pentru a fi mai aproape de el şi mai vrăjit.
Când ajung jos găsesc atât de mulţi oameni atraşi de talentul lui; luminile blocurilor încep să se înmulţească în plină curiozitate.
Intru în mulţime fără să aud un zgomot uman şi-l recunosc pe violonistul nopţii, care e admirat şi de luna plină: e un cerşetor, ultima dată l-am văzut acum patru ani, lângă statuia de la catedrală, aşteptând bani de la trecători.
Toţi cei de aici ne-am pierdut multă vreme în scara vibraţiilor interioare ...muzicale.
Aceste seri de vară calmă s-au repetat timp de câteva săptămâni. Mă culcam liniştit ştiind că mă
voi trezi pentru foamea sufletului, câteodată chiar îl aşteptam cuminţi, ca mulţi alţii şi venea totdeauna după ora unu noaptea.
Nimeni nu putea să-i facă vre-un rău pentru că era un Orfeu al viorii. El vrăjea lumea deoarece avea cum să-şi expună prin sunete, inima !
Lui Marin, aşa-l chema, i s-a instalat o scenă, dar tot pe tomberonul atât de simbolic pentru el cânta ; a început să fie înregistrat şi apreciat de critici, apoi promovat de media, să i se dea bani şi mulţi au încercat să-i afle viaţa, dar nu au aflat lucruri deosebite; alţii au dorit să-l lanseze în lumea muzicii clasice, însă nu a acceptat.
Artistul avea peste 50 de ani, vorbea puţin, cel mai mult prin vioară, era slab, de înălţime medie, îmbrăcat mereu într-o canadiană albastră răpită din alt timp şi-i plăcea să mănânce cartofi copţi cu pâine de casă şi bulion, pe care lumea-i aduceau.
Sute de oameni veneau şi-l ascultau timp de 3 ore mirifice, apoi el pleca. O parte din ei rămâneau în acel loc până în dimineaţă, fiind zăpăciţi de frumosul orfeic.
Multe concerte au fost difuzate la televizor, vizitate şi de străini, iar numărul de spectatori a trecut la câteva mii, circulaţia din acea zonă , între acele ore, fiind întreruptă pentru ca boxele să lumineze prin muzică bulevardele pline cu oameni sau alte locuri.
În a cincea săptămână de graţie pentru oameni, vinerea, era trecut de ora unu şi jumătate, iar el nu venise, mulţimea dezgolită acum de candoarea sunetelor aşteptându-l fără sens şi nici până astăzi nu a mai fost zărit…..
După două zile, i s-a găsit vioara cu un mesaj pe spate, scris de el cu un cui :
“Nu am vrut altceva decât să vă demonstrez că omul mai poate avea suflet !”
Multă lume l-a regretat şi încă îl regretă, tomberonul a devenit muzeu, muzica i-a fost imprimată şi vândută scump, iar violonistul a devenit o legendă pentru omenire, deoarece ei i-a oferit un model de suflet, posibil de urmat ...
Sunt în parc şi e de mult toamnă, frunzele cad cu disperare atârnându-se printre pletele mele, ascultând muzica lui de la un difuzor instalat pe un copac nu departe de mine şi meditând acum, înspre seară, cum viaţa mea s-a schimbat datorită acestuia.
De patru luni tot îl aştept pentru că semănă atât de bine cu tatăl meu, dispărut fără nici un motiv, când aveam 6 ani, şi el cânta la viară, în special pe câmpie când apunea soarele !!!
Ieri mi-am cumpărat o vioară …


www.andremis.blogspot.com