întotdeauna, în perioada ireală a sărbătorilor, cînd mă scol foarte devreme şi geamurile sînt îngheţate pînă sus, şi prin sticla lor deformată ninge înverşunat şi strîmb, şi cînd stau încă năuc în bucătărie, cu lumina aprinsă - undeva în adîncul blocului sună un deşteptător - am aceeaşi viziune de cititor înrăit. Sorbind din cafeaua fierbinte, visez Cartea. Mai nebunească decît „Veacul de singurătate", mai profundă decît „Castelul", mai nesfîrşită decît „Căutarea timpului pierdut". Imaginez o mare echipă de scriitori care să muncească timp de cîteva generaţii la o singură carte, pe care s-o citeşti din copilărie, de cînd desluşeşti literele, pînă pe patul de moarte, cînd nu le mai desluşeşti. O carte care să se substituie vieţii tale, dar fără clipele, zilele, lunile, anii monotoni ai vieţii. în adolescenţă, ghemuit în pat, mi se-ntîmpla să citesc uneori de dimineaţă pînă seara, uitînd să mănînc şi aproape şi să respir, pentru că paginile — pe care de fapt nici nu le mai vedeam — descriau oameni adevăraţi, nori adevăraţi, oraşe adevărate, pe cînd, dacă-mi ridicam privirile, nu vedeam decît jalnice umbre. îmi dădeam seama că se înserează doar cînd paginile se făceau roşii ca focul, apoi cenuşii.
Drama vieţii mele a început mai tîrziu, cînd în locul Cărţii am fost silit să trăiesc realitatea. Mă tem că
de-acum încolo nimeni nu va mai locui în cărţi, aşa cum au făcut-o generaţia mea şi cele precedente. Şi că utopia lecturii va rămîne undeva, pe o colină îndepărtată, ca un mare labirint ruinat.