Cel mai enigmatic scriitor din toate vremurile a fost, desigur, Isus. Evanghelia ni-l arată o singură dată scriind ceva, şi atunci nu pe hîrtie, ci, cu un beţişor, în ţărînă, în cursul uimitoarei scene a femeii prinse în adulter. Nu vom şti niciodată ce a scris el acolo, sau dacă măcar scria ceva ori doar desena. Trebuie să fi fost însă un lucru important, căci Isus era atît de absorbit, aplecat asupra acelor pieritoare semne, încît iudeii au trebuit să-l întrebe de mai multe ori ce trebuie făcut cu femeia înainte ca el să le dea acel răspuns de neuitat: „Cine dintre voi e fără păcat să arunce primul cu piatra." Cei mai mulţi iudei ştiau carte şi, pe de altă parte, noul învăţător era extrem de important pentru ei. De ce nici unul nu a citit cele scrise în faţa lui? De ce imensele biblioteci ale Apusului stau pe umerii a doi oameni care n-au lăsat scrieri în urma lor, So-crate şi Isus? Care e deosebirea dintre înţelepciunea care nu scrie şi inteligenţa care umple biblioteci pentru sau contra înţelepciunii? Chiar dacă n-a lăsat cărţi, Isus, să nu uităm, a trăit pe o carte enormă, cuprinzînd epopeea unui popor, psalmii lui, cîntarea dragostei lui şi, prin Iov, a disperării lui. Omul din Nazaret a vrut să fie indexul acelei cărţi şi încununarea ei. Scena iertării femeii căzute-n păcat mi se pare parabola centrală a Evangheliei, iar scrisul rămas în ţărînă — cea mai frumoasă operă a umanităţii şi, poate, definiţia ei.