Ea mânca piersicile în ordine descrescãtoare. Acum era la a șaisprezecea. Le mânca încet și cu eleganțã de parcã era zâna piersicilor și acum sporovãia cu ele. E o artã sã muști din piersicã, știi? îmi spunea. În mâinile ei parcã erau niște bibelouri sferice de catifea. Lingea zeama când ajungea la încheietura mâinii. Dacã nu era senin, n-aș fi vãzut nimic, dar luna strãlucea în picurii aceia, când ei se fãceau brãțãri.

Cu fostul iubit hotãrâserã sã nu se mai vadã niciodatã. Dar niciodatã. Doar câinele stãtea ba la unul, ba la celãlalt. E o bunã psihologie, i-am spus, regula rãmâne intactã, dar câinele trebuie sã trãiascã și el, nu? Mã durea deja inima, semn cã se petrecuse ceva, dar ãsta e întotdeauna cel mai bun motiv sã te facã sã scrii.

Mie mi-ar fi plãcut sã o privesc, totuși, așa, la nesfârșit. Seara asta și cealaltã.