Într-un amurg sângeriu se întâlneşte o pasăre cu un copac.
- Bună, înnaripato!
- Bună, înfrunzitule!
- De ce zbori tu toată ziua, iar când te opreşti cânţi?
- Pentu că sunt îndrăgostită de cer.
- Şi nu mai bine stai tu pe pământ să prinzi putere, să te odihneşti, să bârfeşti cu celelalte fiinţe?
- Nu, pentru că mi-e teamă că o să prind rădăcini şi nu o să mai pot face dragoste cu iubitul meu, văzduhul.
- E şi tu acum! Cum să-ţi crească rădăcini? Şi, în fond, nu e rău să-ţi tragi viaţa din pământ. Devii puternic şi înţelept. Toată cunoştiinţa zace aici, aici eşti martor la toate evenimentele care contează.
- Aşa o fi, dar eu vreau să zbor. Mă cam încurcă picioarele, dar cred că o să le rup să pot zbura şi să-mi trăiesc viaţa doar atingând cerul.
- Păi şi nu o să-ţi crape inima de atâta dragoste?
- Ba da, dar o să mor fericită.
Şi pasărea îşi rupse picioarele şi-şi luă zborul promiţându-şi că nu va mai poposi pe pământ decât fără suflare.