Oare asta e calea cea mai bună? Sau mai bine mă duc pe dincolo? Sau în partea cealaltă? … toată viața am avut atâtea șanșe… singura problemă era că erau prea multe… și niciodată nu am știut pe care să o aleg… care ar fi calea cea mai bună?… mai corectă?… nu vroiam să dau greș… dar nu știam care vorbe vin de la îngeraș și care de la cel rău… pentru a le putea ocoli… tot timpul eram confuză… dar până la urmă tot trebuia să aleg ceva… sau să renunț la tot… alegeam… dar gândul mă măcina: “oare cum ar fi fost dacă aș fi ales cealaltă cale?” dar nu aflam niciodată răspunsul… rămâneam în ceață…
Și acum… când sunt salvată… când mi-e salvat și trupul și sufletul… mă tot gândesc cum ar fi fost dacă aș fi mers pe calea cea dreaptă… calea fără probleme, fără minciuni, plină de lumină, energie și fericire… rămâne doar un gând… un gând înaintea căruia se află un vis urât… bine ar fi fost dacă era un vis… dar e realitate… o realitate crudă… e un bolovan care s-a prabușit în viața mea și a rămas acolo strivindu-mă… și asta numai din cauza… hmm… am vrut să zic a prietenilor… dar nu, nu îi pot învinovății pe ei… numai eu sunt de vină… numai eu… oh, când mă gândesc ce proastă am putut fi… de ce a trebuit să rămân acasă singură în loc să plec cu părinții mei în siguranță… am ales să rămân singură și să bântui flămandă străzile murdare pline de ură… să mă plimb cu o cască în urche - că numai aia merge - și să-mi dau din cale frunzele uscate… daaaa… până aici e bine… dar s-a ivit un grup negru, murdar pe care l-am acceptat… Proastă alegere! … deși eram fericită, mă simțeam în largul meu, simțeam că îi cunosc de o veșnicie… și atunci m-am lăsat condusă de ei… nu mai aveam nicio opinie… m-am lăsat dusă într-un colț pustiu al orașului… acolo cântam, dansam… era perfect… până a apărut alcoolul și țigările… era un lucru nou pentru mine… de ce să nu-l încerc? era perfect… dar timpul a trecut… nimeni nu știa cercul meu de prieteni… toată lumea îi ocolea… dar din cauza că nu acceptau pe oricine - asta credeam eu – și mă simțeam un mare om că am intrat acolo… ce a urmat?... petrecerile în cimitir, hainele rupte, corpul nearanjat până am ajuns la injecții, prize… droguri… școala mergea tot mai prost, sau mai bine zis nu mergea… acasă dădeam cam rar… lipseam nopți întregi… nu-mi păsa de ce credeau despre mine și grijile care și le făceau… eram în culmea fericirii… fără probleme, fără stres, îmi iubeam corpul… corpul vânăt… fața palidă, pierdută, cadaverică, ochii roșii, injectați, aproape închiși… mâinile umflate… Trăiam un vis… când ieșeam din el… nu stăteam prea mult în realitate… altă doză… alt vis frumos… așa îmi trăiam viața… dar într-o zi nu m-am mai trezit din vis… am cazut în extaz… am cazut lată la pămant… un pământ rece, dar de la care simțeam atâta dragoste… simțeam cum mă îmbrățișează… cum mă ține pentru el… mi-a oferit și o pernă, o bucată de mormânt, iar frunzele mă acopereau încet… totul era în ceață… se mișca parcă îapoi… voci groase, necunoscute… fețe strâmbe, dar eu eram în lumea mea… și le zâmbeam tuturor… se facea nopte, frig… nu mai știam de nimeni și de nimic… dar nici nu îmi prea păsa… nu aveam nevoie de ajutor… până dimineața urmatoare când… m-am trezit într-un loc cu totul alb, moale, luminos, cu un miros ciudat, dar tot cu seringa în venă… numai că de data asta era seringa care m-a salvat… m-a salvat de tot răul din trecut. Vedeam niște fețe agitate uitandu-se la mine… fețe care m-au salvat și m-au iertat după tot răul pe care l-am făcut… fețe fără de care nu aș putea trăi deși le-am ignorat, iar acum imi pare rău. Am primit îmbrățișări… îmbrățișări nemeritate, dar cu multă dragoste… atunci mi-am dat seama prin ce am trecut… atunci am ajuns la realitate și regrete… am ajuns să văd toate tâmpeniile pe care le-am facut dintr-o singură prostie… prostia de a alege greșit… de a alege calea strâmbă, doar pentru a fi mai independentă și nu cea dreaptă în care eram alături de cei care țin cu adevarat la mine, care mă iubesc și îmi vor numai binele… numai binele chiar dacă am călcat strâmb și spun că nu mă vor ierta niciodată… sufletul omului e prea mare pentru a nu putea ierta o ființă delicată pe care au iubit-o de la primul scâncet… M-am eliberat de bolovanul cel greu, dar mi-a lasat o urma groaznică, de neuitat…
Tot ce am zis e doar o poveste blonavă… o prostie… o tâmpenie… dar… ține minte: ~ între extaz și agonie există doar un singur pas ~... moartea poate veni mai repede decât crezi… mai ales dacă o ajuți… fi atent întodeauna la ce alegi… la calea care poate fi mai bună… nu te lăsa dus de val… analizează situațiile și fă alegerea corectă!

Tu ce alegi între viață și moarte?