E nopate… plouă, tună, fulgeră, e un război infernal în cer… iar eu… eu ce fac? … stau în fața geamului cu sticla crăpată… lângă lumina răsfirată, dar puternică a fulgerului și a unei lumânări strâmbe… sufletul îmi tremură… e înfricoșat de tot ce se întamplă… ii e teamă de crengile de afară care bat în continuu în geam de parcă ar vrea să spargă sticla, să o facă scrum, pentru a veni să mă sufoce… încă au rămas afară, sunt salvată… dar umbrele lor îmi bântuie casa… se mișcă peste tot, râd de mine fără nici un pic de milă, fără să le pese de suferința pe care o port… sunt tot mai mari și mai nervoase cu fiecare fulger care luminează pentru o secundă… singura apărare a mea este lumânarea care îmi mai alină durerile, mă înțelege și îmi dă vlagă și tărie de a merge mai departe… dar… ea se scurge încet, încet… la fel ca lacrimile mele pe foaia care deja e plină de heroglife înnecate în valuri… simt că explodez, dar stau liniștită și ascult cum fiecare picătură de ploaie atinge o părticică din acest imens pământ… ascult cum urlă norii cerului… și mă gândesc… mă gândesc la ziua care s-a scurs, la fiecare fărâmă de nisip din clepsidra timpului petrecut într-o lume numai a mea, o lume a singurătății, înconjurată de oameni agitați și frunze uscate… Ah… ce ciudată e viața!!! … ce ciudat e să visezi, să mergi de pe un nor pe altul… și să nu vezi aglomerația de oameni grăbiți, care țin într-o mână celularul și cu cealaltă pufăie o țigară… oamenii… oh, oribile creaturi... sunt mulți, dar cu suflete așa mici... nu văd și nu le pasă numai de ce ține de ei, ceilalți nu contează... nu au puțin interes față de un om care suferă și cere alinare, un om care speră, dar speranța rămâne doar în vis, un om care are nevoie de aer, dar acesta e tot mai puțin și greu... se pare că e mai bine să fii doar tu, cărarea și frunzele triste căzute pe jos, adiate de vântul nebun de toamnă, iar gândul să zboare alături de ele… unde?... unde???... la tot ce ma leagă de ploaie, furtună, singurătate... singurătatea mea după ce un suflet cald a dispărut în ceață, la fel ca picurii care ating pământul și dispar lăsând doar o urmă… acel suflet văzut pentru prima oară în stația de metrou într-o seară torențială la fel ca aceasta… suflet de care m-am îndragostit nebunește deși nu îl cunoșteam… vorbeam, dansam printre picurii reci, ca doi nebuni pe sunetul dragostei, al naturii, care ne ținea strâns legați… eram uzi, eram doi amărâți fără adăpost… iar atunci te-am chemat la mine… în casa mea goală fără viață, dar pe care am facut-o să salte… unde… tot râzând, vorbeam ca și cum ne-am cunoaște de o viață-ntreagă, deși erau doar câteva ore… aveai chitara și ai început să cânți… să-mi cânți balade… ah... simțeam cum mă atingeau sunetele, simțeam dragostea cu care le transmiți… si atunci am intrat în extaz… mă simțeam în al nouălea cer… nu mai văzusem viața până atunci așa… nu credeam că poate exista atâta fericire… nu credeam că poate fi un om alături de care să mă simt așa de bine… să simt ca și cum ar face parte din mine… eram într-un vis de copil… un prunc adormit… adormit cu ochii strâns închiși lângă respirația ta lentă și calmă… iar când i-am deschis... am văzut doar un gol în cearșafurile albe… simt că ai plecat de o secundă, dar nu te mai pot prinde din urmă… ești aproape, dar nu ești lângă mine... ai dispărut în întuneric… nu credeam că vei pleca așa… de ce să mă părăsești… de ce să nu mai fim la fel de fericiți împreună… te-ai dus… te-ai dus fără nici un cuvânt…
Uneori te văd pe strada aglomerată, traversând trecerea de pieton și mă întreb… “Ești chiar tu???” ~ imposibil ~ inima îmi zbiară să te strig, dar creierul nu mă lasă… poate e doar o coincidență… sigur e doar o concidență, dar mai privesc o dată în urmă pentru a fi sigură că nu mă înșel…
Și filmele... deja sunt o oroare pentru mine... peste tot doar tineri îndrăgostiți, fericiți... toți sunt la fel, toți se iubesc... fac comparații cu noi, dar nu ajung nicăieri... noi??? care noi? exista vre-un “noi”… m-ai zapacit total… acum orice gând, oricât de îndepărtat ar fi, tot ajunge la tine... ma întristează, dar în același timp îmi trec fiori veseli prin stomac, ghidilindu-mă și îmi stârnesc un râs amar... mi-ai tulburat mințile… m-ai îmbolnăvit… m-am îmbolnăvit de dragostea pe care ți-o port… o dragoste fără sfârșit, fără limite... dar măcar vom avea un sfârșit... va putea spune cineva... “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” ???
N-are rost să mă amăgesc… poate te voi reîntâli… dar vrea destinul asta??? … poate… poate îți voi mai vedea o data chipul plecat pe aceeași banchetă din stația de metrou, în adâncul pământului… și ni se vor lipi din nou privirile de buzele noastre pălăvrăgind încontinuu… pe o temă aberantă… care … oricum nu contează, dar există! …
Să fie dragoste??? Asta este dragostea??? ... sentimentul acesta dureros care mă torturează mereu… dar atunci… de ce mai iubesc… sau nu e iubire? atunci ce e? … nici nu îți dai seama când e langă tine, când e în fața ta… se găsește în locuri simple, neumblate și treci pe lângă ea… cu atâta dispreț și nepăsare… oare se sfârșește? Are un capăt?… sau e doar un labirint în care alergi disperat și fără rost… ca să găsești… nimicul… așa multe întrebări… așa puține răspunsuri…
Poate iubirea mi-a fost în palmă, dar am strâns pumnul și am strivit-o… poate iubirea mi-a fost în suflet, în lacrimi, dar am strâns din ochi și am pierdut-o… poate chiar acum e la mine, dar nu o văd deoarece sunt prea tristă… poate e în acești picuri de ploaie care se risipesc… sau în fitilul lumânării, care va dispărea curând… nu știu unde e iubirea… eu văd doar singurătate… care nu ma lasă în pace până nu apari din nou pe bancheta roșie… cu unghiile negre, chitara și veșnica ei coardă ruptă, dar care scoate sunete incredibile…
Unde esti? Unde ai dispărut în lumea asta mică… mică dar rea, cu ochii ei veșnic cruzi… REA… de ce e rea??? Pentru că… uneori mergând simți cum îți fuge pământul de sub picioare… și te trage în adâncuri…Parcă soarele nu mai apare… nu mai strălucește la fel… atunci cum pot să-mi caut lumina?... Parcă sunt numai ziduri în jurul meu… cum pot să le sparg? … Parcă am numai obstacole în față… cum pot să trec de ele?… Mă simt legată de mâini și de picioare… ca o prizonieră a acestei lumi pline de fum și de praf care nu poate fi îndepărtat… plină de violență și ură, care contiuă mereu… sunt prinsa și nu mai am cuvinte… pot fi eliberată? pot să zâmbesc și eu? … pot să mai spun o dată… “Simt că trăiesc!” … fără să-mi apese un bolovan sufletul, fără să-mi strivească corpul schilod și inima care aproape înnebunește… pot să mă eliberez? mă ajuți sa fac asta? revii??? îți voi revedea bluza albastră și tenișii rupți?… degeaba îmi plânge sufletul… degeaba… Gândurile zboară… unde??? într-o lume mai bună… care… care nu există… e doar o minciună… unde toți zâmbesc strâmb cu aparatele lor dentare, cu hainele de marcă, împrumutate… cu bucurie pe buze, dar cu atâta invidie, ură și dispreț în ochi și suflet… sunt doar niște oameni falși… care azi sunt foarte drăguți și mâine abia te cunosc… și văd fete ținându-se de mână cu legăturile lor bolnăvicioase… care azi se iubesc, mâine se urăsc… și tot așa… iar băieții… tot timpul aceiași… aceeași gașcă, aceleași haine, aceleași visuri… care… rămân tot visuri… dar eu?… eu sunt tot singură… în lumea mea plină de aspirație și singurătate, necunoscută de trecători… unde… alerg, visez și zbier cu un rucsac murdar în spate printre blocurile macabre decojite de zugrăveală… cu gându-mi zburdând până-n clipa de acum… cand stau privind picurii lungiți de ploaie, lângă o lumânare care se scurge… se scurge… la fel cum s-a scurs și viața ta acum două zile... când mergeam liniștită pe stradă și aud dintr-o dată un urlet îngrozitor… când îmi intorc privirea … ce vad?… o mașina în care era un om speriat la volan, iar în fața ei… o baltă de sânge în care erai TU… zăceai amărât ca un fluture cu aripa ruptă… Am alergat spre tine… nu îmi venea să cred că ești chiar tu… dar asta era realitatea… s-a terminat cu visurile… acum totul e real… pare imposibil, dar e real… de ce acum… de ce nu ai trecut cu două secunde mai repede… ???
Stăteai în balta de sânge dulce, murdărindu-mă… mă durea fiecare strop care mă atingea… simțeam că se rupe ceva din mine… că se schimbă totul… te-ai uitat cu o imensă dragoste la mine și ai zis “Te iubesc!”… ochii mi s-au umplut de lacrimi, i-am închis… te-am sărutat, iar când i-am deschis… am simțit un fior în mine… am simțit că prind putere… m-am simțit eliberată… din nou fericită… plină de vlagă, energie, viață… dar prea tarziu… esti mort… ești mort și-mi pare rau… lacrimile mele îți curățau fața murdară… dar odata cu moartea ta a murit și o parte mare din mine… a murit trecutul, copilaria și visurile… acum a renăscut un alt om… un adolescent din lumea reală care a rămas în minte doar cu niște amintiri frumoase… alături de cineva... un om fără nume, căruia i-am purtat o dragoste nebună, o dragoste de copil… pe care nu am să o uit niciodată… ea a dispărut… nu mai revine, dar… m-a facut mai puternică, m-a îndepartat de visuri, m-a adus în lumea reală… în aceeași cameră diabolică cu fantasme... Sunt tot singură, dar mai matură, mai fericită... alături de picurii de ploaie, de lumânarea care mai are cinci secunde de viață... s-a stins... s-a stins ura, disprețul, tristețea... și a rămas lumina unui fulger puternic... a rămas să-mi lumineze restul vieții... în care am să-mi amintesc băiatul cu chitara din stația de metrou, un băiat care îmi cânta până m-a adus în extaz și am adormit… un băiat dispărut, dar care a revenit pentru o clipă să-mi spună ce simte pentru mine, iar apoi s-a stins brusc… m-a făcut să traiesc un vis… ca apoi să văd realitatea și să îmi continui viața fără regrete…
Te voi iubi mereu!