Bunã ziua tuturor, vã vorbeºte Autorul (1). Dar psssst, asta rãmâne între noi, nu trebuie sã mai ºtie nimeni altcineva. Aºadar, pentru a nu-mi deconspira identitatea realã, vã rog sã îmi spuneþi Elby. Biruit-au gândul, iubite cetitoriule, sã scriu despre întâmplãrile de seamã ale sfârºitului de an 2006, ca sã rãmânã ele însemnate în acest roman pentru vremurile viitoare.
Sãvârºind eu de strãbãtut Celelalte lumi ale unui coleg într-ale condeiului am trecut pe la sediul Uniunii Scriitorilor la invitaþia poetului boem. Deîndatã ce am pãºit pragul casei am simþit cum personajele, ingredientele, sarea ºi piperul (doar maioneza absenta, nemotivat) dau nãvalã odatã cu mine în interior. Sau poate mã aºteptau acolo cuminþi ºi au început sã se agite zgomotos de cum mi-au zãrit silueta la intrare. Sau poate nici nu erau, nici casa, nici sarea ºi nici piperul, cãci, încã de când auzisem invitaþia poetului boem, parcã ceva nu îmi sunase tocmai în regulã. Trebuia sã caut strada Blanca Charlotina, numãrul doi, pe lângã prefecturã. Prefectura o ºtiam foarte bine, de când cu greva Ligii studenþilor contra molestãrii femeii în familie (sau molestãrii în familie a femeii, nu mai ºtiu exact). Tot de atunci îl cunoºteam ºi pe colegul prozator, care îmi înmânase Celelalte lumi seara în crama dintre zidurile cetãþii, cu dedicaþie: „Lui Elby, cu speranþa cã îi vor plãcea Personajele mele”. Dupã aceea am plecat la o sesiune ºtiinþificã prin Europa, dar am luat Celelalte lumi cu mine. Mi-au plãcut personajele sale, dar computerele multilingvismului european nu aveau diacritice, aºa cã am amânat recenzia pentru când mã voi fi reîntors în þarã. Iar acum nu gãseam nicicum strada Blanca Charlotina numãrul doi.
Am intrat la Direcþia Judeþeanã pentru Culturã sã întreb. Înãuntru, liniºte ºi pustiu. Cultura judeþului nu era, pe moment, dirijatã. M-am plimbat prin camerele culturii judeþene fãrã sã dau de nimeni ºi nimic. Începeam sã îmi fac probleme. Cultura, chiar dacã nu era dirijatã, era însã bine amplasatã, în proximitatea Serviciului Român de Informaþii. Aºadar, în cele din urmã am ieºit ºi am trecut alãturi, la sediul SRI, pentru a mã informa. Acolo nu am putut sã trec însã de poartã. Un ofiþer tânãr, politicos dar ferm, mi se recomandã ca având numele de Neacºu Lupu, iar în acel moment am ºtiut cã trebuie sã fiu pe drumul cel bun. Doar cã nu era cãpitan ºi nu ºtia unde e numãrul doi pe strada Blanca Charlotina. Spunea cã nu existã numãrul doi ºi cã e o confuzie. Dupã ce dãdu un telefon mã întrebã de ce doresc sã ajung pe strada Blanca Charlotina, numãrul doi, care nu existã. I-am spus, sigur pe mine, cã eu sunt scriitor ºi cã port cu mine Celelalte lumi. Atunci s-a luminat la faþã ºi mi-a spus cã a mai trecut pe acolo, dimineaþa, un poet bãrbos ºi cam boem, care se oferise chiar sã facã cinste cu un pahar în schimbul unei îndrumãri cãtre strada Blanca Charlotina, numãrul doi. ªi el purta cu sine Celelalte lumi. Bucuros, i-am spus cã îl cunosc, mã aºteaptã sã ne întâlnim în locul acela. Dupã ce dãdu un telefon, ofiþerul clãtinã circumspect din cap ºi îmi spuse cã poetului bãrbos i se pierduse urma deîndatã ce pornise pe strada Blanca Charlotina cãtre numãrul doi ºi cã SRI nu are competenþã în domeniu. Atunci i-am sugerat ofiþerului sã citeascã Celelalte lumi ºi l-am asigurat cã ne vom reîntâlni undeva, cândva, dupã care am pornit pe urmele poetului bãrbos. ªi iatã, pe strada Blanca Charlotina, la numãrul doi, scrie mare ºi clar Filiala Uniunii Scriitorilor. Deci totuºi existã. Fericit, am pãºit înãuntru (2).
La masã erau trei personaje. L-am recunoscut deîndatã pe poetul boem. Avea în faþã un pahar. M-a invitat, bucuros, sã iau loc alãturi de ei. A spus :
- Ia te uitã, baciule, a venit ºi Autorul!
Surprins, temãtor ºi grijuliu, l-am rugat sã renunþe la convenienþe:
- Elby, te rog sã îmi spui Elby, fãrã formalitãþi. Doar ne cunoaºtem încã din primul capitol, nu?
Dupã care, plin de entuziasm, m-am îndreptat cãtre prozator. Doar cã începusem sã încurc lumile unele cu celelalte:
- Te salut, dragã Brumaru! Mi-a plãcut mult volumul tãu recent, Late poems.
Prozatorul a rãspuns prompt, strângându-mi mâna cordial.
- Mãi Elby, nu mã înjura. Eu nu sunt poet. Dar aprecierea ta mã încântã. Ce anume þi-a plãcut la romanul meu?
Pânã sã ne lãmurim care cine suntem, ce am scris, unde ne-am cunoscut ºi ce ne place din ce a scris celãlalt, al treilea personaj, nimeni altul decât protagonistul Paul Tristan, îmi puse ºi mie în faþã un pahar promiþãtor. Am ciocnit încântaþi ºi le-am dat peste cap. Însã doar eu l-am ºi golit, personajele (principale, secundare, sau episodice) au mimat doar, dupã care, vãzându-mi faþa roºie ºi muþenia subitã, au izbucnit în hohote. Poetul zise, printre cascadele de râs:
- Elby dragã, bãieþii au pus la cale o ºotie, sã ne rãzbunãm pentru cum ne-ai închipuit în roman. Nu ne-o lua prea tare în nume de rãu, cãci ne temem puþin de ce vei scrie în urmãtorul capitol. Mo îmi spunea zilele trecute cã whisky-ul ãsta trebuie sã aibã vreo ºaizeci de grade. Eu ºtiu doar cã nu e whisky, e palinca neaoºã, are destule grade ºi, ce e mai important, e cu prisosinþã. În bucãtãrie este o sticlã cu apã sã stingi focurile interne.
Filiala Uniunii Scriitorilor era foarte bine dotatã. Avea bucãtãrie în toatã regula, cu bar cu tot. Cãrþi nu prea erau, încã. Dar urma sã le scriem noi. În bar am gãsit o sticlã cu apã mineralã, începutã ºi cam rãsuflatã. Mi-am turnat un pahar plin ºi am bãut cu sete. Prea târziu mi-am amintit de capitolele deja scrise. Nu era apã mineralã. Nici whisky nu era. ªi nici nu avea mai puþin de ºaizeci de grade, acum eram sigur. Din acel moment nu mai ºtiu exact cum s-au înlãnþuit întâmplãrile, deci fie-mi iertate neadevãrurile ºi aibi îngãduinþã, iubite cetitoriule, dar scriu dupã cum cred eu sã fi auzit ºi sã fi vãzut în acele vremuri de restriºte ale sfârºitului de an.
Am pornit, cele trei personaje, poetul, prozatorul ºi protagonistul Paul Tristan, precum ºi eu, povestitorul Elby, toþi patru P, prin cetatea imperialã. Mergeam alene, fãrã þintã, cu paltoanele ºi fularele în vânt, pãºind pe unde vom fi umblat, odinioarã, de atâtea ori, dar totul ni se pãrea necunoscut ºi nemaiîntâlnit. Parcã nici noi nu mai eram aceeaºi, contururile ni se înceþoºau în priviri ºi pãream ireali ºi fantaºti. Se însera încet iar noi, trecând de prima poartã a cetãþii, renovatã dupã opt ani de lucrãri intense, admirarãm însemnele în piatrã ale unei lumi mãreþe ºi prea demult apuse, ai cãrei ultimi amfitrioni ne fãcea plãcere a ne imagina cã suntem. Ajunºi în faþa porþii a treia, rãsuflând greu în urma urcuºului abrupt, privirãm cu pãrere de rãu starea de sumbrã decrepitudine a schelelor care mai aveau de aºteptat, probabil, alþi opt ani, pânã a fi înlãturate întru eliberarea nobilei ºi splendidei arhitecturi de altãdatã. Nostalgic, poetul rosti premonitoriu:
- Austriecii au construit aceastã magnificã cetate în doar paisprezece ani, în evul al optsprezecelea, cel din urmã veac al epocii galante. Nouã ne va lua tot pe atâta sã îi renovãm una dintre porþi. Epigoni nedemni ai vremurilor nobile ºi apuse, ce cãutãm noi rãtãciþi în aceastã lume?
ªtiam cu toþii cã plecaserãm în cãutarea cramei, dar vorba iubitului poet prea fusese meºteºugitã pentru a-i oferi un asemenea rãspuns nedemn. Am tãcut dezorientaþi, ceea ce era tot una cu închipuirea de a fi pãtrunºi de adâncul duh al cuvintelor cu tâlc. Ne aflam sub pecetea tainei ºi a artei. Tãcerile noastre potenþau împreunã impresia de mãreþie ºi de esoteric, dar ºi lungeau adãstarea în rafalele prea reci ale vântului, care ne îndemnarã sã ne încheiem degrabã paltoanele pânã la ultimul nasture de sub bãrbia tremurândã sub emoþia copleºitoare a momentului. Înserarea se apropia vertiginos cu penumbre ºi atunci, în asfinþit, prozatorul se întrebã, naiv retoric:
- Ce vreþi, noi ne aflãm aici la porþile Orientului, unde totul se ia în derâdere. Dar unde sã mergem, mult iubiþii mei confraþi întru bucuria lumilor imaginare, încotro sã purcedem?
ªi atunci apãru, în asfinþit, o siluetã familiarã, care se apropie de noi ºi spuse, cu glasul suav al unei pitulice:
- Crailor, sper cã nu aþi uitat, la noapte ne îndreptãm cãtre Londra!
ªi în acel moment revelatoriu mi-am dat seama cã trebuie sã termin de scris recenzia Celorlalte lumi înainte de a apuca drumul londonez ºi m-am repezit cãtre casã, în asfinþitul târziu, auzind vag în spatele meu cum unul dintre personaje striga încântat:
- Sã mergem atunci la Londra, la adevãraþii londonezi!
Acasã mã aºtepta nerãbdãtoare Isolda, întrebându-mã ce avem pregãtit la cinã. Nedumerit am privit-o îndelung fãrã a-mi aminti de când eram cãsãtoriþi. Uitasem ce-i drept ºi sã pregãtesc cina. Pentru a nu agrava situaþia am apucat-o atunci pe Iza de o aripã, am deschis una dintre cãrþile de pe raft ºi am introdus-o repede-repede între coperþi. Meticulos am citit atent titlul, sã ºtiu de unde sã o recuperez. Odatã uitasem ºi a trebuit sã recitesc întreaga bibliotecã. Pe Iza o aflasem în Legendele Regelui Arthur, deci fusese în elementul sãu. Acum volumul se numea Lumea în douã zile, dar nu am reþinut autorul. Bine, dar Autorul sunt ºi eu. Înseamnã atunci cã celelalte lumi sunt foarte multe. Unele dintre ele în doar douã zile. Altele, în doar câteva soiuri de ingrediente. Dupã care am vãzut pe un cotor numele ºefului meu de Catedrã. ªi atunci mi-am amintit.
Dimineaþa, în Catedrã, ºeful m-a abordat zâmbind cordial:
- Dragul meu Elby, ºtii, am citit primul capitol dintr-o prozã, Salatã orientalã cu universitari închipuiþi, publicat într-o revistã moldavã.
În acel moment am zâmbit ºi eu mecanic ºi cam forþat. Mi-aº fi dorit mãcar sã îmi fie alãturi Tristan ºi poetul boem. Dar nu erau, fiecare fiind plecat într-o cruciadã. Tristan, alãturi de regele Arthur. Poetul boem, alãturi de zeul Bachus. Am hotãrât sã atac problema frontal. I-am precizat scurt numele revistei.
- Aºa este. M-am recunoscut, dragã Elby. Însã mã tot gândesc, era semnatã de Elbi. M-am tot gândit, Elbi, Elby…
- Eu sunt, domnule profesor. E o ficþiune. E una din celelalte lumi, înþelegeþi.
ªeful zâmbi larg – înþelegea! – ºi ieºi din Catedrã, nu înainte sã îmi lase pe birou ultima sa carte. Dezorientat, am deschis primele pagini ºi am citit: „Lui Elbi, demn reprezentant al breslei condeierilor, pe umerii cãruia va cãdea greul lumilor universitare în viitorul apropiat.”. Scrisese Elbi, nu Elby. ªeful era un mare ºef. Dar greutatea deja mi se instalase, incomod, pe umeri: seara trebuia sã plec la Londra, unde urma sã prezint un studiu deosebit de interesant, care fãcea referire la unele amãnunte de ordin lingvistic ce ar lumina faþete inedite ale spiritualitãþii ºi ale interconfluenþelor confesionale în evul mediu transilvan.
Dar cred cã s-a fãcut târziu. Vãd cã acele ceasornicului au încremenit. Trenul pleacã din garã la ora 22,41, direct pânã în strãlucita capitalã imperialã a vremurilor galante (3), unde ajunge dimineaþa la 9,10. Nu îmi puteþi spune dumneavoastrã cât e ora? Mi-e teamã sã nu întârzii. Ah da? Pãi atunci sã mã grãbesc. Iau cu mine Celelalte lumi, le voi scrie recenzia prin Londra, printre adevãraþii londonezi. Chiar înainte sã ies din casã îmi aduc aminte de Iza ºi deschid cartea. Adormise între timp. O iau frumos de aripã ºi intru tiptil în camera Sânzianei. Culeg delicat ursuleþul de pluº de pe jos ºi arunc o privire cãtre broasca þestoasã. Doarme. La fel ºi Sânziana. Probabil viseazã ºi e în Lumea Poveºtilor. O aºez pe Iza alãturi de Sânziana ºi între ele ursuleþul de pluº. Acesta îmi zâmbeºte fericit. Îi sãrut pe toþi ºi pãºesc încet afarã din casã. ªi atunci îmi amintesc: nu am carnet. Când sã formez numãrul de taxi, lângã mine frâneazã intempestiv o maºinã minusculã. Intru înãuntru ºi printre exclamaþii zgomotoase ne regãsim cu toþii, poetul, prozatorul, Paul Tristan, celibatarul, pitulicea. La volan este Eva. Mo ne va întâmpina în gara Victoria. Se îngrãmãdesc puþin, dar e loc destul, înãuntru maºina nu mai pare deloc micã, e o întreagã lume chiar! Dupã care demarãm cãtre garã. Cãtre Londra. La adevãraþii londonezi!
La garã ne aºteaptã o surprizã. Din întunericul peronului trei se apropie o siluetã ascunsã sub borurile largi ale unei pãlãrii ºi sub faldurile fluturânde ale unui palton suspect. Când ajunge în dreaptã noastrã se opreºte ºi ne solicitã un foc.
- Domnule Autor, nu aveþi cumva un foc?
Mã grãbesc imediat sã caut o brichetã. Dupã care îmi amintesc: eu nu fumez.
- Îmi pare rãu, dar nu fumez. ªi vã rog sã îmi spuneþi Elby. Vedeþi dumneavoastrã, nimeni nu trebuie sã afle cã eu sunt Autorul. Sunt incognito.
Individul misterios ridicã puþin borul pãlãriei ºi îmi face un semn abia perceptibil. Acum vãd cã poartã un inel bizar, ca un însemn al unei lumi tãinuite: HH. Sã fie mason? Dar îl cunosc. Îmi ºopteºte conspirativ.
- ªi eu sunt incognito, dragul meu Elby. Neacºu. Numele meu e Neacºu. Lupu Neacºu. Dar cãlãtoresc sub un nume conspirativ: Sherlock Poirot.
Dupã care scoate de sub faldurile paltonului o carte. Sunt Celelalte lumi. Pânã sã îl întreb ce treburi îl rãpesc în Londra ºi dacã i-au plãcut metalepsele narative ale romanului o locomotivã din vremurile demult apuse intrã ºuierând în garã, parcã ne-ar saluta familiar, iar trenul opreºte într-un nor de aburi. Nu urcã ºi nu coboarã nimeni. Urcãm noi, toþi, în ordinea apariþiei în capitolele anterioare. Ultimul sunt eu, cu lentilele imediat aburite de cãldura din interior ºi, pânã sã mã lãmuresc asupra noului univers, o voce necunoscutã a unui individ care poartã un turban indian (4) ni se adreseazã protocolar:
- Bine aþi venit în Orient Express! Numele meu e Noa ºi vã stau la dispoziþie pentru perioada cãlãtoriei. Poftiþi în vagoane, vã rog.
Avem rezervare în vagonul numãrul ºase. Dar nu se poate! Suntem în vagonul restaurant. Trebuie sã fie o încurcãturã. Poetul se adapteazã uºor ºi întreabã imediat care e situaþia arsenalului la bord. Chelnerul îl priveºte siderat ºi îi comunicã faptul cã nu s-a anunþat nici un alt rãzboi balcanic. Sherlock Poirot îi aratã fugitiv chelnerului o legitimaþie ºi solicitã ca întreg arsenalul sã îi fie predat necondiþionat. Poetul se încruntã ºi ridicã tonul: mãcar muniþia scoþianã sã fie scutitã de rechiziþie. Sherlock Poirot îi rãspunde cã trenul vine de la Istambul, a trecut prin Bucureºti ºi trebuie sã fim prevãzãtori ºi gata oricând sã preîntâmpinãm un eveniment reprobabil. Poetul se încruntã ºi îi spune cã nu e nimic reprobabil în a face uz de muniþia scoþianã împreunã cu prietenii. Chelnerul este depãºit de situaþie. În acel moment cineva trage neprevãzut semnalul de alarmã. Stewardul numit Noa intrã imediat arãtând ca un fachir ºi ne anunþã ceremonios:
- Doamnelor ºi domnilor, vã rugãm sã nu vã pãrãsiþi locurile. O crimã a fost comisã în Orient Express. Cina va fi servitã imediat. În aceastã searã avem salatã orientalã.
O doamnã exclamã de la o masã vecinã „Good God! Now that’s what I call a story!” ºi îºi noteazã ceva într-un carneþel. Sherlock Poirot o priveºte scurt dupã care a ºi dispãrut. Pe inelul ei nu e însã HH. Sã fie de la Serviciul de Informaþii Externe? Mister (5). Chelnerul scoate la ivealã, din proprie iniþiativã, o sticlã de whisky. Locomotiva pufãie înfundat, ºuierã ºi trenul se urneºte alene din loc. ªi atunci Tristan se ridicã ºi ne propune un joc intelectual.
- Având în vedere circumstanþele neprevãzute ºi prea puþin obiºnuite, ce ar fi ca fiecare dintre noi sã povesteascã o micã întâmplare, pânã când va fi elucidatã enigma crimei din Orient Express?
Ne privim unii pe alþii neîncrezãtori la început, ciocnim de câteva ori paharele dupã care limbile ni se dezleagã de la sine. Burlacul vorbeºte primul, aprinzându-ºi o þigarã lungã ºi maronie:
- Nu e o idee tocmai rea, Tristan. Dar dacã îmi permiþi, colega, propun un amendament. Fiecare dintre noi sã îºi imagineze care este crima ºi cum a fost ea comisã.
Urale ºi aprobãri imediate întâmpinã amendamentul votat astfel unanim. Poetul intervine zgomotos:
- Baciule, eºti genial! Dar fii atent: nimeni sã nu decline identitatea asasinului. Mãrim astfel suspansul.
Se toarnã iar whisky. Chelnerul apeleazã la resurse suplimentare. Eva se ridicã, îºi aranjeazã o buclã imaginar-rebelã a pãrului, zâmbeºte irezistibil ºi intervine sigurã de rezultat:
- Cel care povesteºte sã facã parte din poveste, iar celelalte personaje sã fim noi înºine.
Entuziasmul tuturor nu are margini. Mai avem puþin ºi ne ºi sãrutãm, furaþi de valul admiraþiei reciproce sau poate de undele seismice ale cerealelor scoþiene savant distilate (6). Dar nu toþi îºi spuseserã pãrerea. Feminista, pânã atunci suspect de retrasã ºi de tãcutã, intervine marþial:
- Iar victima sã fie, în fiecare caz, unul dintre noi.
Dupã care surâde satisfãcutã ºi goleºte dintr-o loviturã paharul. O privim perplecºi într-o tãcere subitã. Prozatorul murmurã abia desluºit.
- Elby, îmi dai voie sã te ucid?
- Dragule, sunt onorat, dar cred cã nu eºti decât unul dintr-o coadã lungã de amatori într-ale asasinatului literar profesionist. Dacã te grãbeºti, poate vei fi primul. Eu sunt pregãtit ºi promit sã nu opun rezistenþã decât formal, astfel încât sã parã totul cât mai veridic.
Imediat prozatorul începe sã povesteascã (7).


Note

(1) Nu este adevãrat, e o infamie! Aceastã voce pretins auctorialã nu aparþine autorului! Îl cunoaºtem foarte bine pe autorul acestui roman. Se numeºte Sarah Hall, este o englezoaicã întru totul fermecãtoare, s-a nãscut în 1974 în Cumbria, este licenþiatã în limba ºi literatura englezã precum ºi în istoria artei în cadrul Aberystwyth University, dar ºi master în creative writting în cadrul St Andrew's University. A început sã publice de la vârsta de douãzeci de ani, mai întâi poezie, apoi prozã. Primul ei roman, Haweswater (2002), a primit the 2003 Commonwealth Writers Prize (Overall Winner, Best First Book). Cel de al doilea roman, The Electric Michelangelo (2004), a fost selectat pe lista finalã a 2004 Man Booker Prize for Fiction and the 2005 Commonwealth Writers Prize (Eurasia Region, Best Book). În prezent locuieºte în Carolina de Nord unde lucreazã în secret la acest roman, într-o atmosferã inspiratã de mireasma inflorescenþelor de lupinus (lupin), solidado virgaurea (vargã-de-aur) ºi acer pseudo-platanus (paltin).
(2) Cu excepþia numelui strãzii (care, chiar dacã fictiv, nu este însã complet lipsit de tâlc), toate coordonatele sunt reale.
(3) E vorba despre Viena, desigur, unde se face escalã. Londra este punctul terminus al cãlãtoriei, dar ora sosirii în gara Victoria nu poate fi precizatã cu certitudine datoritã grevei sindicatului feroviarilor francezi.
(4) Sikh. O confuzie curentã. Pentru lãmuriri suplimentare vezi Michael Ondaatje, The English Patient (1992).
(5) Poate fi vorba, bineînþeles, de Agathe Christie. O altã posibilitate ar fi Sarah Hall. Nicio altã variantã nu este exclusã.
(6) În mod evident aceastã voce pretins auctorialã ºi-a însuºit identitatea ºi statutul de autor al romanului dupã ce a parcurs toate notele infrapaginale. Sau poate pur ºi simplu vocea aparþine unui scoþian.
(7) Ne cerem mii de scuze faþã de cititori însã trebuie sã remarcãm faptul cã, impostoare fiind, totuºi aceastã instanþã este pe deplin familiarizatã cu lumea (incompletã semantic) a salatei universitare ºi stãpâneºte profesionist variate subtilitãþi ale creaþiei romaneºti, astfel încât îºi însuºeºte cu dezinvolturã rolul de autentic autor. De aceea ne temem cã începând cu acest capitol istoria romanului de faþã a intrat pe mâini strãine iar destinul sãu devine nesigur. Ceea ce vom citi în continuare este posibil sã fie imaginat ºi redactat de acest nou pretins autor. Admitem cã ne aflãm în faþa unui impas insurmontabil. De acum înainte fiecare dintre noi continuã cãlãtoria pe cont propriu, în speranþa cã ne vom regrupa la final în formulã completã. Succes tuturor. Ne revedem mai târziu.


Lucian Bâgiu
decembrie 2006,
Mûhlbach, Transilvania

(capitol din romanul BESTIAR. Salatã orientalã cu universitari închipuiþi, Cartea Româneascã, 2008)