Trecuse vara fără umblet, fără cântec.
De la moartea copilului totu-i mersese prost. Plecaseră odată cu el în pământ şi umbletul şi cântecul. Chiar şi picătura de speranţă ce-i rămâne omului după faptul unui rău împlinit, rău al vieţii lui de câine. Căci aşa trăia de şapte ani. Răbdase împreună cu ceilalţi toate loviturile de bici şi înjurăturile trecute prin toţi sfinţii. Unde vor duce toate acestea? Oare se vor termina vreodată? Cine poate şti? Dumnezeu le ştie pe toate. Doar El ne ţine.
-Aurică!
-Da…
-Veni Vetuţa, maică?
-Nu veni, paştele mă-sii de proastă! Şi nici mâncare nu-mi lăsă…
-Vino, maică, să mănânci la noi cu ăl bătrân.
-Las’ dadă, las’ c-o veni ea, să vezi papară pe curu’ ei. M-oi sătura atunci.
-De ce maică, Doamne iartă-mă, cu ce-ţi greşi?
-Ştiu io…cu tot.
-Da’ copilu’…ochişorii lui, fie-i ţărâna…de boală se stinse.
-Nici de copil n-avu grijă. Ştiu io mai bine. L-a lăsat d’am preajba de-ajunsese aşa de jigărit, păcatu’ mă-sii de păcat în care l-a făcut! Unde eşti tu mumă să vezi ce muiere-mi dedeşi, că mai bine o luam p-aia a Mariei, slută, sau p-aia chioară din Ălei…’tui morţii ei!
-Ptiu, ptiu, ptiu, nu mai blestema, maică , că-l de sus vede şi judecă totul făr’ de blăstămul tău. Altfel blăstămul s-o-ntoarce şi-asupra ta.
-În mă-sa cu toţi dumnezeii din cer. Dacă erau p-acolo vedeau tot răul şi-l luau asupra lor că-suntem copiii lor doar. Aşa lăsară asupra copilului totu’. Că el nu ştiu nimic, îmi şi spuse înainte să dea ortu’ „Taică, unde m-or duce ăştia o fi bine?” Îi văzuse la poartă p-ăia cu coşciugu’, paştele lor! Io-i zisei „E bine, taică”. El „Îi veni şi tu p’ormă?”. „Oi veni, Vasilică, cum aşa, nu te-oi lăsa singur”…apăi…m-oi duce, dadă…de nu m-oi mai întoarce, poate-a veni şi-aia odată că mă-nghiorţăi.
Urcă prispa privind peste umăr, uscat, opintindu-se în bocancii grei de schi pe care-i avea din ’907 de când îl dăduseră afară pe Ghergu’ăl bătrân. Îi găsise într-o cămară plină cu bunătăţi. Îi încălţase imediat peste tălpile jupuite. Atât luase el atunci…şi ceva bucate pe care le terminase într-o săptămână. Bocancii însă au şapte ani şi-ar mai duce-o dacă n-o muri ca alţii. Mai toţi care luaseră din conac câte ceva îşi dăduseră duhul. Muriseră cu ceva-ul acela în mână sau sub nas atunci ori mai târziu. Al lui Milanu crăpase chiar în patul lui Ghergu pe care-l cărase cu nevastă-sa în chiar seara aceea. Vasilica lui Gugu muri mai târziu. Căzuse fără simţire în faţa uşii de bătăi de inimă. Era îmbrăcată cu rochia cusută cu fir aurit a Puşoalcăi, cucoana lui Ghergu. Măcar ştiu c-o purtase o sâmbătă sau două. Şi ca ei atâţia alţii de nu-i mai ştia.
Aurică era altfel. Nu-i mai păsa de nimeni. Nu greşea niciodată. Se pricepea la orice. Îi ştiau toţi de frică mai ales că era şi tare repezit. Şi-acum muierea îi plecase dis de dimineaţă să vândă inelul, „Barosanul” cu care se fălea Puşoalca. O ţinuse în viaţă atâta amar de vreme, nici ea nu mai ştia cât timp că avea putere peste toţi oamenii. Îl luase femeia lui Aurică tot în dimineaţa aceea ce se dovedise, atunci ca şi mai târziu de groază. Se speriase baba şi crăpase pe loc când îi intraseră desculţii în casă. Când a văzut-o cu ochii beliţi şi moartă de-a binelea i-a lut inelul cu tot cu deget pentru că altfel nu-l putuse scoate. Degetul despicat îl îngropase la rădăcina vişinului care în următorul an s-a şi uscat şi îl scoseseră de nu se mai vedea nici locul acum. Nu ştia nici Aurică de el, de „Barosanu’”. Ea nu spusese nimănui… nici lui bărbatu-său. În dimineaţa aceea spusese doar că se duce până la cumnată-sa în Ălei. Nu fusese demult şi o pocni gândul tocmai acum.
La naiba. Adormise pe prispă. Aţipi întâi cu spatele rezemat de bârnele casei apoi alunecând direct pe scândura cerdacului…
………………………………………………………………………….
-Auricăăă…!? Băi Aurică…or aflat ăia de bocanci…
-Care ăia bă?
-Ăia bre care l-or luat şi pe Milanu şi pe Vasilica lu’ Guju şi pe-al Paveliţei şi pe ăia toţi..
-Şi ce paştele lor mai vor, nu le ajunge că i-au luat ? Eu nu am nimic şi mi-ajunge…Ce vor? Să ne ia pe toţi acu…Las’ să mai steie…Aaaa…văzură că toţi îs proşti ha ha ha…Păi io nu’s… să-i văz numai că se ating de iei că le crăp capu-n două…poate-aşa m-or ţine minte…Că unu-i Aurică al Cizmăraşului!
-Taci mă, nu fii prost c-au aflat …ce mai… vin. Dacă n-or găsi inelul iau tot şi-i iau şi pe ei…
-De ce să vină? De ce şi unde?
-Nu-i simţi? Cum nu? Sunt p-aici pe undeva, aşteaptă numai s-adormi şi ţi-i ia şi-odată cu ei şi…
-Pe mă-ta, taci odată momâie…uşti, uşti de-aici…uşti…Ce pizda mă-sii vor? Nu văd… că doar nu-s orbi că şi-aşa nenorocit…Copilu’-mi muri, nevasta dracu’ ştie unde-mi mai umblă! Mai bine o-nchideam în casă. Păi de mâine gata! Până la poartă şi înapoi…D-apoi ce-or mai vrea. Vor bocancii. Nu-i dau! Nu-i dau de loc! Sunt făcuţi din pielea pe care mi-au scos-o ei cu biciul şi-atunci n-am zis nimic. Am bocancii, i-or vrea, nu-i dau. Doar pe-ăştia îi mai am. M-oi înţelege acu’ şi cu ei. Treacă de la mine. Le-oi munci pe degeaba…Da’ bocancii nu-i dau! ‘s-ai mei! De ce-au venit acum? Puteau să vină acu’ şapte ani, sau şase, sau cinci ca la toţi! Aha, mă văzură al dracului…Da’ nu-s. Şi io-s om. M-or înţelege, le-oi munci, am să le spun. Da’ bocancii nu-i dau. ‘s-ai mei şi pace….cu asta basta. Şi ia nu vă mai uitaţi toţi oblu la mine ca la o momâie. Voi aveţi uitături de momâi, nu io, ‘tu-vă rasa-n cur, paştele vostru de fantome! Lăsaţi-mă-n pace. N-am făcut nimic rău nimănui, n-auziţi…Vetuţoooooo!!!
…………………………………………………………………………………………..
Vecinii auziră strigătul. Ştiură însă că Vetuţa plecase de dimineaţă. Se culcară la loc. Şi noaptea trecu ca şi până atunci, ca şi până-n toate nopţile, fără nici un umblet, fără…
…………………………………………………………………………………………..
Pe Vetuţa o găsi al lui Graur când să-şi scoată fitilele din iaz. O cunoscu după semnul de pe piciorul stâng, dintr-o vară de la seceră când frate-său era să i-l ia cu totul. Jumătatea cu tot cu capul era afundată în mâlul moale, lăsând-o pe cealaltă cu picioarele dezgolite afară şi-mpreunate ca la o fată mare. Avea mâna dreaptă îndoită la spate, într-o poziţie incomodă, contorsionată, ridicată deasupra apei, cu pumnul strâns. Îi descleştă pumnul cu greu şi găsi o groază de bani. Cam din regiunea capului ce nu se mai vedea, fiind afundat cu totul în mâl ieşeau bule de aer la intervale regulate.
O bociră cât o bociră babele ce apăruseră ca din pământ, până când unul mai răsărit o scoase de-acolo şi-o aşeză pe mal. Câteva minute bune i-a tot ieşit apă din gură, dând impresia că bolboroseşte ceva. O ridicară cu greu, era umflată de apă, şi-o luară pe uliţă, cu cioporul de lume în urmă, spre casa lui Aurică. La poartă se opriră şi-l strigară. Nu le răspunse nimeni. Deschiseră poarta şi intrară în ogradă. O fată scoase un ţipăt.
Era el, Aurică al Cizmăraşului, îndoit de spate, adus cu capul spre genunchi, cu braţele strângând la piept bocancii ale căror şireturi le mai strângea încă între dinţi. Plin de bale la gură, bale albe şi uscate, avea un ochi scurs pe scândurile cerdacului în timp ce cu celălalt, ieşit aproape cu totul din orbită, fixa parcă o gaură a bocancilor „Strossard & comp” şi mai mult de atât, privea, privea într-o altă lume, neştiută de nimeni, parcă mai curată decât aia în care trăise el până atunci. O fi fost.
Seara, la marginea satului, pe la Bălării, lângă iaz, după ce-i îngropară pe-amândoi, aduseră oamenii ce mai rămăsese. Peste puţin timp flăcări se-nălţau parcă până la nori, pentru iertări, în timp ce babele-şi făceau cruci peste cruci…
Degeaba.
Iar ei nu ştiau.
Sau poate…?
Dar nu…Doar Dumnezeu le ştie pe toate.