Iar dacă unul dintre ei captura o vulpe a deşertului, tânără încă şi pe care o puteau hrăni cu mâinile sale, o hrăneau. Sau gazele, câteodată, când ele binevoiau să nu moară. Iar vulpea îi devenea în fiecare zi mai preţioasă, îmbogăţindu-se cu blana sa mătăsoasă şi cu zburdălnicia ei şi, mai ales, cu acea nevoie de hrană care cerea atât de imperios grija războinicului. Iar acela trăia din iluzia zadarnică de a transmite micului animal ceva din sine însuşi, ca şi cum el ar fi fost hrănit şi alcătuit din iubirea lui.

Apoi, într-o zi, chemată de dragoste, vulpea fugea în deşert, golind dintr-o dată inima omului. Pe unul dintre ei l-am văzut murind, după ce nu se apărase cu destulă tărie în cursul unei ambuscade. Şi mi-a venit în minte, atunci când am aflat de moartea lui, fraza misterioasă pe care o pronunţase după fuga vulpii, atunci când tovarăşii lui ghicindu-i melancolia, îi sugeraseră să prindă o alta: "E nevoie de prea multă răbdare, răspunse el, nu pentru a o prinde, ci pentru a o iubi."