Se făcea doar o linişte în paharul serii, cabernet de gânduri şi uneori lacrimi în priviri. Cineva se bucura de o apariţie, altcineva ridica un castel de cărţi, nu de joc, doar scrieri.

Câteodată poemul lua chipul poetei, cea care amintea "fecioara" şi îi lăsa tatălui o "păpuşă de tinichea" să aline dorul de munţi.

În alte clipe, ochii de dincolo de ea priveau nedumeriţi, tremura în glas o anume emoţie, septembrie sfârşea pe o scenă în roşu permanent. De inimă presărată cu nucă de cocos. Sau lua forma celor două puncte-inimă de aur primite în dar de la o copilă.

Şi doar chitara lăsa parfum de altădată, din vremea când "ni se întâmplă albastru", picurând niciodată a ploaie "porunca" din "ultima scrisoare".

Nu ştiu de ce sărbătoream ani plictisitori, nu ştiu de ce, dar se spunea că eram doar un nisip neîncastelabil şi câteva mâini care făceau din prietenie ore.

Ochi căutând oameni de dincolo de cuvânt, ori doar câteva silabe esenţializate, ca şi cum din noi, din serile fără limita zidurilor, ar rămâne suflul întrerupt de încercarea de a fi într-o altă zi.

Jumătate din mine era acolo, jumătate din mine rămăsese între zilele celorlalte întrebări. Chemarea de dinspre scaunele libere... plecaseră probabil prea devreme cei ce nu vor fi înjumătăţiţi vreodată.

Plecarea spre înapoi are uşor iz de singurătate lăsată la întâmplare, mototolită.




Eliad, 29 septembrie 2005