Gamma

Briza mării, foşnetul valurilor care se spargeau de mal şi ţipătul strident, dar îndrăgit, al pescăruşilor, erau un balsam mai mult decât binevenit pentru Samira. Îşi afundă mâinile în nisipul alb şi fin şi stătu aşa câteva momente. Atât de minunată era lumea aceasta, însă Jahan nu se afla aici… Obosită, se întinse şi adormi.
Când deschise ochii, soarele îmbrăţişa orizontul cu o panglică de purpură, iar un pescăruş curios o privea liniştit, de aproape.
- Hei, bună seara frumosule.
Pasărea suci capul într-o parte, îşi plecă ciocul în nisip, după care se întoarse şi îşi luă zborul.
Samira se ridică în capul oaselor şi privi marea. Ca de obicei, se lăsă pradă visării. După un timp, simţi o prezenţă în spatele ei şi, întorcându-se brusc, în stare de alertă, văzu un băieţel de vreo 8-9 ani, care o privea calm. „Proasto, aici eşti în Gamma″ îşi aminti ea.
- De ce te-ai speriat ? Aici eşti în siguranţă.
- În ultimul timp am senzaţia că niciunde nu sunt în siguranţă. Dându-şi seama că dădea explicaţii unui necunoscut, reveni la întrebări mai normale. Cine eşti ?
- Asta nu are importanţă. Pentru că ai ajuns mai devreme, va trebui să vii cu mine. Planurile s-au schimbat acum.
- Despre ce tot vorbeşti acolo ? Ce planuri ?
- Nu găseşti aici ceea ce cauţi !
- De unde ştii tu ce caut eu ? întrebă ea tăios.
Însă imediat realiză că băiatul era trimisul Karei şi că trebuia, la rândul ei, să spună parola.
- Caut fructul cu trei sâmburi, spuse ea într-un final, plictisită şi uşor amuzată de inutilitatea acestei precauţii.
- Urmează-mă.
Băiatul se întoarse şi porni la drum. Lăsaseră în urmă marea cu plaja ei brăzdată de crabi şi pescăruşi, mergând în urma soarelui. După o vreme ajunseseră într-un fel de piaţă, de mici dimensiuni, cu negustori ce-şi aşteptau ultimii clienţi ai serii. Lumina soarelui care apunea dădea locului o atmosferă intimă, familiară. Aşezarea era pitorească, iar Samira simţea o pace mult dorită sufletului ei. După ce depăşiră piaţa şi locuinţele oamenilor, o luară pe un drum în câmp deschis, ce ducea la un deal. Când ajunseră la poalele acestuia, Samira îi spuse băiatului :
- Trebuie neapărat să urcăm, nu e un alt drum ocolitor ?
- Ba da, dar va trebui să vii singură, iar asta nu se poate pentru că nu ştii drumul, spuse calm băiatul, după care se întoarse şi începu să urce.
Samira oftă zgomotos, după care se conformă. „ Cel puţin nu mă bate la cap. Asta mai lipsea ! Să mă certe un copil !″ râse în sinea ei.
Aproape se înserase când ajunseră în vârful dealului, unde erau adunaţi mai mulţi oameni, în mici grupuri. După ce trecuseră de aceştia, băiatul îi arătă casa unde trebuie să meargă şi îi spuse că de aici merge singură. Ea se uită câteva clipe la casă, după care vru să-i mai spună ceva băiatului, însă acesta deja plecase. Îşi întoarse iar privirile către casa cu pricina. „Ce naiba caut eu aici ? Nu durerile de cap sunt problema…″
Nici nu trecuse bine de prag, că şi auzi vocea puternică a Karei.
- Aşadar, tu eşti Samira, salvatoarea lumilor ! După cum arăţi, nu aş zice. Dar e mai bine aşa.
„Slavatoarea lumilor ?? Ce tot spune ? Mi-e de ajuns că trebuie să mă salvez pe mine de Slage. Vin pentru nişte dureri de cap şi dau peste o nebună.″
- Bună seara, zise ea ridicând din sprânceană, în semn de protest.
- Bună să-ţi fie inima. Oare ce problemă ai putea avea tu ?
- În ultimul timp, totul a devenit o problemă pentru mine.
Kara se uită o clipă la ea, după care îşi continuă aranjatul sticluţelor şi al recipientelor cu tot felul de soluţii, pulberi şi ierburi, medicinale şi nu prea. Era o femeie grasă, de o vârstă nedefinită. După ce termină se aşeză pe un scăunel mic de lemn, mult prea mic pentru ea, gândi Samira imediat, şi o invită şi pe ea să ia loc ; cum în încăpere nu mai zări nimic pe care să se poată aşeza, din cauză că ochii nu i se obişnuiseră cu întunericul, se trânti pe jos.
- Deci ? întrebă din nou Kara.
- Am dureri de cap puternice… Şi vise urâte, despre sfârşitul lumii; de fiecare dată sunt acolo, singură.
- Astea nu sunt vise, ci semne. Şi nimeni nu le poate opri. Descrie-mi durerile de cap.
- Sunt foarte intense şi apar brusc, ca şi cum m-ar lovi. Nu mai pot face nimic timp de câteva ore. Iar ultima oară am văzut şi nişte imagini.
- Ce fel de imagini ?
- Nu ştiu să descriu exact, se succedau într-un ritm ameţitor, iar totul nu a durat decât un moment.
- Atunci o să mă ocup şi de asta. Poftim, bea.
- Ce este ? Sper că n-ai de gând să faci voodoo pe mine ! se sperie Samira. La urma urmei, de unde ştia dacă totul nu era decât o capcană ?
- Bea, îţi spun. Şi vei putea să-l vezi, dacă asta te linişteşte. Ştiu cât de mult îl iubeşti.
Făcu ochii mari. Cum de ştia de el ? „Naveen, afurisitule, de ce trebuia să-i spui ?″
- Nu mi-a spus nimeni, zise Kara, privind-o. Nu eşti singura cu puteri speciale. Simt ceea ce gândeşti. Doar că n-aş vrea să fiu în locul tău.
- Mersi de încurajare. Uneori, nici eu n-aş vrea să fiu în locul meu, crede-mă.
Încercă să se liniştească şi bău licoarea fără gust, dar aromată. Îşi plimbă privirile prin încăpere şi observă un pat. Îl acoperi cu o pătură şi se întinse, relaxându-se.
Se gândi s-o testeze, să vadă dacă într-adevăr poate citi gândurile celorlalţi.
- Ai încercat să-l uiţi, dar nu ai reuşit, i-o luă Kara înainte. Ar fi mai bine pentru tine să vezi totul ca pe o răsplată ; gândeşte-te că la final îl vei găsi acolo, al tău, aşteptându-te. Este greu de suportat dorul de el, dar nu-l transforma în chin.
- Mai greu de aplicat în practică.
- De ce ţi-ai schimbat numele ?
Ochii Samirei erau trişti şi goi.
- Numai el îmi spunea aşa… şopti ea.
- Vezi ? Singură închizi nişte canale, nişte puncte de trecere. Dacă vrei să fii luată în serios, va trebui să-ţi asumi responsabilităţi. Începe cu tine.
- Cum adică dacă vreau să fiu luată în serios ? Ce naiba vrei să spui cu asta ?
- Nu tolerez asemenea limbaj în casa mea, spuse Kara ferm.
Îmbufnată, se lăsă să cadă pe spate. „… Poate are dreptate. Prea îmi sare ţandăra din orice. Mi-e greu fără el.″
- L-ai transformat într-o obsesie ; îţi faci singură rău. Ai dreptate, la tine totul e o problemă. Tu însăţi eşti o problemă. E nevoie de nişte măsuri speciale în privinţa ta. De ce nu rămâi pentru o scurtă şi binemeritată vacanţă aici ?
- Nu pot ! Nu am cum, trebuie să… Ah, la naiba…
- Ai grijă cum vorbeşti ! se răsti Kara.
- Scuze, zise ironic, Samira. Aşa vorbesc eu. Hai să terminăm odată. Dă-i drumul.

Alfa
Naveen era oarecum îngrijorat în privinţa Samirei. Îşi dădea seama că starea ei sufletească se înrăutăţea, devenind, pe măsură ce trecea timpul, mai dificilă, iar prin comportamentul ei arăta clar că nu dorea ajutorul nimănui, deşi era evident contrariul. Părea că face tot posibilul să îndepărteze oamenii, dar înlăuntrul ei striga după ajutorul lor. Firul gândurilor îl duse înapoi la seara târzie când o cunoscuse, sau mai bine zis, o găsise, pe când se întorcea acasă. Fără nici un motiv anume, o luase pe alt drum decât de obicei. Deşi era mai scurt, era de altfel şi mai periculos, fiind frecventat mai mult de cei cu grade inferioare. Nu se temea că ar fi putut fi jefuit sau altceva mai rău, pentru că era în stare să se apere cu mijloacele proprii sau auxiliare. Cu câteva străzi înainte să ajungă acasă, desluşi într-un gang, o siluetă chircită, pe jos. Încetini pasul şi se apropie cu băgare de seamă ; primul gând fu că era vorba de un drogat, asta în cazul cel mai fericit, sau, mai rău, de unul din acei „albi″ sau „fantome″, care n-au nici cip şi nici identificatori. Aceşti oameni, nenorociţi din toate punctele de vedere, nu aveau cum să trăiască prea mult după ce ajungeau în acest punct al existenţei lor; nu puteau face rost de hrană şi nici măcar oamenii cu cele mai joase grade nu le puteau oferi adăpost, fiindcă ar fi fost eliminaţi odată cu ei. În cel mai bun caz îşi puteau prelungi puţin viaţa prin consumul de droguri, acestea putând fi procurate şi prin alte mijloace decât cele cu care se obţinea hrana.
Dar ceva îl făcea să înainteze şi simţea că nu era vorba de un „alb″. Precaut, se aplecă şi, totodată pregătit să anihileze orice atac neaşteptat, puse uşor mâna pe umărul acelei făpturi. Simţi un tremurat puternic, ca şi cum ar fi fost scuturată de convulsii, şi auzi un fel de scâncet venind din partea ei. Văzând că nu primeşte nici o altă reacţie, încercă să-i ridice capul pentru a-i vedea chipul, însă tot corpul era mult prea tensionat şi îşi dădu seama că are de-a face cu cineva care are nevoi de ajutor medical. Naveen stătu în cumpănă pentru câteva momente, cântărind toate aspectele şi urmările acestui act, dar, în final, îşi urmă instinctul şi încercă s-o ia în braţe. Simţea că duce un bolovan, într-atât îi erau de încordaţi toţi muşchii, iar respiraţia era neregulată. Ajuns acasă o aşeză imediat pe canapea. Îi dădu la o parte şuviţele de păr negru şi văzu că are în faţa lui o fată tânără. Pe chipul chinuit străluceau picuri de sudoare, iar ochii îi avea închişi.
- Mă auzi ? încercă Naveen să vadă dacă e conştientă. Spune ceva.
Abia acum observă el gravitatea suferinţei ei : degetele îi erau strâmbe într-un mod atât de grotesc încât păreau că sfidează tot ce ştia el despre anatomie. Puse mâinile pe picioarele ei şi le simţi ca de piatră, la fel ca şi restul corpului.
- Hm, nu e bine, zise ca pentru sine.
Luă de pe masă device-ul şi o scană să vadă dacă are cip ; de asta se temea cel mai mult. Odată scanate, cipurile, indiferent de grad sau autenticitate, emiteau nişte unde care alertau forţele de siguranţă. Iar cei care puteau fabrica cipuri modificate sau care le puteau modifica erau foarte greu de găsit, greu de plătit şi mai ales, greu de avut încredere.
Se linişti ; temerile lui fuseseră spulberate : avea cip şi încă un grad destul de bun, ceea ce însemna că o putea duce la un doctor. Dar tot era o problemă : nu ştia unde locuieşte şi, evident că, în starea în care se afla nu putea scoate nimic de la ea. Asta ar fi ridicat grave semne de întrebare nu numai doctorului, dar ar fi alertat sistemul de securitate şi nu ar fi fost deloc bine. Din orice punct de vedere ar fi analizat lucrurile nu zărea nici o alternativă. Pe cip nu se afla nici o coordonată cu privire la vreo locaţie, ceva care ar fi putut să indice unde îşi are reşedinţa, din moment ce avea un grad atât de bun, mai bun chiar decât al lui. Oare ce mister plutea în jurul ei şi în ce se băgase aducând-o în casa lui ? Gândurile îi fură întrerupte de un nou scâncet al ei, şi păru că încearcă să deschidă ochii ; pleoapele îi tremurau…
Brusc realiză că în timpul acesta ar fi putut să caute simptomele ei în baza de date şi să-i găsească un remediu. Îi luă ceva timp sistemului să potrivească informaţiile introduse cu vreuna din afecţiunile pe care le aveau oamenii în timpurile actuale. Spre surprinderea lui, nu părea să fie nimic grav. Nivelul unor minerale din organism scăzuse mult, iar starea ei se înrăutăţise din cauză că stătuse prea mult timp fără nici un ajutor. În fereastra info de pe monitor mai citi că această afecţiune fusese eradicată cu secole în urmă. Foarte ciudat ! Suspiciunile în legătură cu biata fiinţă ce zăcea aproape inconştientă, chinuită de convulsii pe canapeaua lui, reveniră în forţă. Totuşi, se îndreptă spre micul aparat de prim-ajutor şi după câteva coduri introduse îi apăru în faţă o seringă şi nişte flacoane cu substanţele necesare.
Trecură aproape trei ore, însă necunoscuta tot nu deschise ochii. Observă că era liniştită acum, nu mai tremura, iar corpul îi era relaxat şi părea că doarme. Se hotărî să facă un duş.
Când reveni în cameră, cu un rând de haine de schimb pentru ea, văzu canapeaua goală. Porni imediat în căutarea ei, prin celelalte camere, dar nu era nicăieri. Se gândi să o caute chiar şi în baie, dar nu fu nevoie, pentru că o găsi la uşă, încercând s-o deschidă. Când îl simţi pe Naveen în spatele ei, se întoarse brusc, speriată, cu spatele lipit de uşă. Chipul ei era luminos, eliberat acum de suferinţă, dar în ochi avea o privire în care erau amestecate teama, încordarea cu care aştepta următoarea lui mişcare şi o oarecare furie, pentru că nu înţelegea ce caută ea acolo, asemenea unui animal sălbatic ce se trezeşte deodată închis într-o cuşcă, vulnerabil, privat de libertate.
- Poţi pleca, dacă asta vrei neapărat. Deşi nu cred că e o idee tocmai bună, având în vedere starea în care te-am găsit… Dar poate că acum ţi-ai recăpătat puterile… Eu sunt Naveen.
Îi întinse mâna, dar nu primi altă reacţie din partea ei decât aceeaşi neclintire.
- Bine atunci, cum doreşti. Uite, lasă-mă să-ţi deschid uşa.
Simţurile ei erau în alertă, încordate la maxim.
Încet, fără mişcări bruşte, se apropie de ea şi îi descuie uşa. În câteva secunde aceasta dispăru, înghiţită de noapte. Încuie uşa la loc şi se întoarse în camera unde, pentru câteva ore, o găzduise pe misterioasa fată. Într-un final ajunse la concluzia că poate aşa era cel mai bine ; nu avea chef de probleme.
Trecuseră două zile de la întâmplare, iar Naveen încă se gândea la ea, în mare parte din cauza cipului ei dubios, ceea ce-l făcea oarecum temător şi aproape că se aştepta ca, din clipă în clipă, să se trezească pe cap cu forţele de securitate. În tot acest timp nici nu mai intrase în încăperea securizată, unde se afla toată aparatura. În a treia zi s-a petrecut un lucru ce l-a speriat chiar mai tare decât dacă s-ar fi trezit cu uşa dărâmată de soldaţii Aka-Ne : în uşă bătea chiar necunoscuta. Nici nu ştia ce să facă sau să zică, pentru că n-avea nici o idee despre identitatea ei adevărată şi de unde vine ; la urma urmei, nu putea fi sigur de autenticitatea datelor din cipul ei. Dar acelaşi impuls ce l-a împins în acea seară s-o ia şi să aibă grijă de ea, îi dădea ghes să n-o gonească. Împărţit între aceste două sentimente contradictorii, stătea cu uşa deschisă, fără să spună ceva sau să facă vreo mişcare. Necunoscuta rupse tăcerea :
- Aş putea sta pentru câteva zile la tine ?
Dezmeticindu-se, Naveen observă că aspectul ei general era parcă mai neîngrijit decât cel de acum trei zile ; era murdară şi înfometată. Cedă luptei interioare şi o invită înăuntru. Iar cele câteva zile au devenit permanenţă.
Mai apoi, când dispariţiile ei misterioase, ce durau între două şi cinci zile, au început să-l intrige, a avut loc şi prima ceartă între ei. Iar mai târziu avea să afle adevărul despre ea, sau doar cele mai importante aspecte din el.
- De ce este Jahan aşa de important pentru tine ? Cum de îl iubeşti atât de mult ?
- … Mă întrebi de ce răsare soarele sau de ce există viaţa… Îl simt altfel decât ceilalţi. Eu mă simt altfel în preajma lui, ca şi cum aceea e adevărata mea fire, mă simt liberă !
- Ceilalţi ? Au mai fost şi alţii ?
- Nu sunt călugăriţă şi nici pustnică !
- Cum să fii ? Nu înţeleg cuvintele.
- Las-o baltă. Nişte… îndeletniciri de-ale vechilor oameni.
- De unde ştii tu toate lucrurile astea ? Cum de le afli ?
- M-ai prins… trebuie să-ţi spun adevărul. Ştii, nu am mai spus nimănui… De fapt, eu vin dintr-un univers alternativ şi am puteri… mă rog, nu sunt cine ştie ce, dar na, trebuie să ne mulţumim cu ce avem…
Toate astea le spusese pe un ton aparte şi cu gesturi ample.
După câteva secunde, Naveen îşi reveni din uimire şi râse copios, aşa cum nu-l mai văzuse vreodată. Reuşind într-un final să se oprească din hohotit, spuse :
- Ha ha, ce amuzantă ai fost ! Mi-a plăcut… ha ha ha, credeam că singura ta trăsătură interactivă e ironia. Nu există oameni cu puteri paranormale, cât despre universurile paralele sau alternative, alte lumi sau cum mai vrei să le numeşti, s-a încercat demonstrarea şi descoperirea lor de aproape două mii de ani şi nimic. Predecesorii noştri sau vechii oameni cum le spui tu, n-au făcut altceva decât să-şi piardă vremea, resursele şi vieţile căutând ceva despre care doar au presupus că există. Nimic altceva decât vise.
Samira zâmbi prefăcut. Ar fi vrut să-i demonstreze că tot ceea ce a spus el este greşit, dar ştia că şi-ar fi pierdut cumpătul după doar câteva argumente. Foarte nervoasă, renunţă. Îi veneau în minte tot felul de gânduri, pline de nonsens. Primul impuls era să iasă în stradă şi să distrugă ceva sau chiar să lovească pe cineva, şi să-i spună unui soldat Aka-Ne cine e şi să ajungă în mâinile lui Slage. Ăsta da, act de curaj ! Sau să-i arate lui Naveen o parte din viitorul lui, poate aşa ar mai renunţa la ideile lui idioate.
Se duse în baie şi dădu drumul la apă. „Prostul ! Oare chiar nu-şi dă seama ?″ Umplu paharul cu apă şi se gândi la micuţa plajă cu nisip alb, fin şi apa de culoarea turcoazelor.

Gamma
- Naveen ştie cum ai ajuns în lumea lui ?
Samira zâmbi amar.
- Multă vreme nici eu n-am ştiut. Dar nu citeai gândurile ? Ce s-a întâmplat ?
- Nu îmi place să fac lucrul acesta dacă persoana respectivă nu e de acord. Fiecare dintre noi are dreptul la intimitate, contracară ea mica răutate de mai dinainte a Samirei, deşi nu o făcuse cu intenţie.
- Mda… nu şi unde trăiesc eu. Nu, nu i-am spus, în general, prea multe. Nu ştie şi cred că e mai bine aşa. De ce am ajuns aici ?
- Ai pus întrebarea greşită. Întreabă-te cum poţi îmbunătăţi şi schimba situaţia ta. Acel „de ce″ este de cele mai multe ori o piedică. Poate că dacă aflăm de ce nu e neapărat important ; poate fi descoperit şi pe parcurs, când vom fi evoluat îndeajuns pentru a înţelege. Însă în ce fel putem schimba starea de fapt a lucrurilor e cu mult mai motivant. Mai înainte de a începe, trebuie să-ţi ceri iertare ; ştiu că nu ai spus niciodată acele cuvinte. Tocmai de aceea. Atunci vei fi cu adevărat pregătită.
- Ce-i chestia aia cu salvatoarea lumilor ? Eu nu ştiu dacă mă pot salva pe mine…
- Ciclul sfârşiturilor s-a încheiat. Acum lumile se vor aranja într-o nouă ordine. Iar tu eşti elementul catalizator, Samira. Nu ai cum să fugi de propriul destin ; dacă îl vei renega, va găsi o cale să te facă sa înţelegi. Ţi-a fost dat să treci prin atât de multe pentru că ai nevoie să îţi dai seama cât de puternică poţi fi. Mai trebuie să faci unele schimbări în tine şi vei găsi pacea interioară. Atunci, puterea ta va fi absolută. După toate acestea urmează partea cea mai uşoară şi, cine ştie, poate chiar plăcută.
- De unde iau puterea să merg mai departe ?
- Simţi că nu îţi găseşti nicăieri locul… te frămânţi prea mult şi nu laşi inimii răgaz să simtă. Şi mult mai important : ascult-o !
- Când eşti speriată şi rănită atât de mult timp, teama şi durerea se transformă în ură, iar ura schimbă lumea.
- Samira, încearcă să nu te mai necăjeşti pentru tot ce ţi se întâmplă, astea sunt testele tale.
- Sunt prea multe ! Prea dure !
- Nu destinaţia, ci drumul până la ea este important. Aceste încercări te definesc ; nu te lăsa dărâmată de ele, nu trebuie să uiţi de calea ta. Învaţă din ele. Aminteşte-ţi de acele timpuri când simţeai fiorul universului ; când coborai adânc înlăuntrul tău şi-ţi cercetai sufletul. Şi o făceai atât de firesc ! Foarte puţini oameni se pot bucura de acest privilegiu. Şi mai puţini înţeleg ce se petrece. Tu ai acest dar, însă şi o fire dificilă. Ceea ce face ca drumul tău să fie mai anevoios. Până acum încercările tale au fost de natură exterioară. De aici înainte lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Ştii şi tu asta, însă te abaţi de la calea ta, te laşi pradă sentimentelor negative, şi te copleşesc. A venit timpul să înveţi să te detaşezi de ceea ce te înconjoară. Numai astfel vei putea să te concentrezi pe ceea ce este important. Ştiu că este foarte greu să faci schimbarea asta, dar trebuie şi nimeni nu o poate face pentru tine. Lupta ta este în mare parte solitară. Dar, ori de câte ori vei avea nevoie, îţi voi oferi ajutorul meu. Şi da, iubirea va birui întotdeauna. Canalizează-ţi energia către acest sentiment, nu în mod obsedant, şi nu numai către el. Ataşamentul produce suferinţă pentru că orice lucru compus, la un moment se va dematerializa. Tu ai nişte puteri ascunse pe care la momentul potrivit le vei descoperi. Nu ar fi trebuit să-ţi spun, dar… Tu porţi asupra ta ceva foarte special, Samira.
Ea continuă ca şi cum nu ar fi auzit nimic din ce vorbise Kara până atunci :
- De ce ? Îmi este atât de drag !
- Ştii că nu poţi face pe nimeni să …
- Ştiu asta ! Ştiu, ştiu… Uneori mă simt obosită să tot sper în van… Cu ce forţe din univers trebuie să mă lupt pentru ca şirul acesta nesfârşit de mizerii să se termine ? Câtă putere crezi că poate avea cineva ? Nu mai pot şi nu mai vreau.
- Până acum nu ţi-ai dat seama de asta ? În asta stă purificarea ta. Nu mai este mult, încă puţină răbdare…
- Doare prea tare…
- Ştiu draga mea, ştiu, spuse Kara încet, în timp ce o strângea la piept, mângâind-o uşor pe cap.
După câteva momente o luă umeri şi o scutură :
- Nu ! Nici să nu te gândeşti ! M-auzi ? Să nu cumva să faci aşa ceva. Nu-i o soluţie, nu-i o ieşire. Trebuie să continui, să mergi înainte.
- E o soluţie pentru mine. Cine hotărăşte ce e bine şi ce nu pentru mine ? Cum să-mi păstrez credinţa când totul în jurul meu se prăbuşeşte ?
- Ce altceva îţi mai rămâne ?
- Tocmai. Că nu am nimic. Nici pe…
- Asta se va schimba, crede-mă. Ai încredere în mine, dacă în tine nu mai ai.
- Totul este numai deşertăciune… atât de gol… De ce este cel mai minunat şi firesc sentiment aproape imposibil de găsit ? De unde să mai am puterea de a merge mai departe ? Totul mă răneşte, nu există miracole…
- Samira…
- Viaţa îmi arată cele mai minunate lucruri, dar, de fapt, tot ce primesc este un pumn în figură.
- Doar pentru că totul îţi este potrivnic nu înseamnă că trebuie să renunţi. Dumnezeu ne încearcă, ne dă lecţii, însă noi le transformăm în necazuri, nedorindu-le. Ni le dă tocmai pentru că ştie cât suntem de puternici, şi că le putem depăşi. E greu de înţeles rolul durerii în vieţile noastre. Şi mai greu de acceptat.
Şi acum că am terminat cu filosofia asta pe care şi un copil o ştie, odihneşte-te. Nu te va deranja nimeni şi nimic cât timp eşti în casa mea.
Nemaiputând să spună ceva, Samira mulţumi din priviri. Şi se întinse pe pat, adormind rapid.

Uneori e nevoie să vedem lucrurile dintr-un punct de vedere la care nici nu ne-am gândit, şi care poate dărâma tot ce-am construit şi crezut bun şi adevărat. Uneori avem nevoie să plângem mult pentru ca vălul ce ne acoperă ochii de atâta timp să fie dat la o parte. Uneori e nevoie de călătorii lungi pentru a ne descoperi acolo unde am fost dintotdeauna : înlăuntrul nostru, însă avem nevoie de un nou început pentru a vedea asta. Iar timpul când se întâmplă lucrurile e cel potrivit.