Nu erai un bărbat frumos, nu erai nici măcar viu. Ne aflam într-o veche sală de cinema, unde mă simţeam strivită de greutatea anilor petrecuţi de studenţii la actorie pe băncile universităţii. Totul îmi părea extrem de familiar, ca şi când mă născusem din praful aşternut pe podea. Numai tu nu-mi erai cunoscut, dar te priveam cu acel nesaţ cu care sorbi o limonadă într-o după-amiază de vară. Nu ştiu ce anume îmi atrăsese atenţia la persoana ta aproape solubilă. Dacă stau bine să mă gândesc, nu aveai nici ochi, nici nas, nici măcar haine. Erai gol, dar nu-ţi întrezăream pielea. Însă ştiam cu certitudine ceva despre tine: erai singur, mai singur ca niciodată. Şi te temeai de lumini puternice.

Siluetele actorilor se perindau într-un chenar uriaş, ca o spărtură în univers. O doamnă cu mânuşi albe plângea pe o bancă. El se ivi din spatele unei statui, dar nu păşi către ea, ci trecu mai departe. Schiţă doar un rânjet perfid, pictat în colţul unei mustăcioare de culoarea cafelei cu lapte.
- Nemernicul! Ar fi trebuit să o ierte.
Nu te adresai nimănui, pentru că numai eu îţi auzeam vocea. Ai continuat, cu patosul unui negustor de antichităţi:
- Nu mai există cavaleri…dar există încă iubire şi eu am dovada.

Atunci am început să te observ. Erai dintr-o dată uman, cu figura osoasă întunecată de frumoase şuviţe negre în care licăreau firişoare de nisip. Aveai o ureche în formă de scoică, iar ochii îţi semănau cu două piese de şah care nu se mută niciodată. Din sală răsuna o muzică ştearsă. În chenarul uriaş un alt bărbat îşi făcu apariţia. Era acelaşi omuleţ adus de spate, care îi ridicase de jos geanta cu un ceas mai devreme. Doamna cu mânuşi albe se îndepărtă însă, înţepând asfaltul cu tocurile aurii.
- Cunoşti o poveste de iubire adevărată? te-am întrebat, strecurându-mi mâinile reci în buzunarele jachetei.
- Nu doar una, o sumedenie, mi-ai zâmbit, şi ţi-am zărit buzele de păpuşă de lemn. Vino, am să-ţi arăt.
Nu bănuiam nimic. Te-am urmat ascultătoare. Dacă ai fi ştiut de cât timp aşteptam o astfel de aventură… Eram tristă. Uneori îmi uitam numele, dar nu din pricina vreunui capriciu al memoriei, ci pentru că voiam să mă dezumanizez. Lucrasem la acest proiect de trei ani şi acum mă îndreptam cu paşi repezi spre o victorie.

Am ieşit din sala de cinema şi ne-a cuprins voluptatea unui râs istovitor. Doi oameni ciudaţi ca noi îşi pierdeau câte o fărâmă din ei înşişi, cu fiecare hohot, pe măsură ce urcau spre nebunia singurătăţii. Am ajuns într-un parc cu alei înguste şi sălcii. Ne-am aşezat pe o bancă, alături de o bătrânică făcută parcă din catifea veche. Tu ai încetat să râzi şi ai tuşit de câteva ori, apoi ai scos din buzunarul pantalonilor o agrafă.
- Dovada.
Pentru întâia oară, în ochii tăi şi-au făcut apariţia două felinare minuscule.
- Cum aşa?
- Câteodată e vorba de agrafe… alteori de un nasture desprins de la cămaşă, dar de cele mai multe ori sunt fire de păr castaniu, batiste, petale de trandafiri, urme de ruj, vafe de îngheţată sau bilete compostate. În zilele norocoase reuşesc să-mi întregesc colecţia cu scrisori, bileţele şi sticluţe de parfum.
În timp ce-ţi frângeai degetele subţiri, câteva raze portocalii de soare se străduiau să-ţi mângâie obrajii. Dar tu le-ai gonit nevrotic, refugiându-te în umbra aşternută între noi. Ai adăugat apoi zglobiu:
- Trebuie să fii foarte atent… să nu te vadă. E de preferat să o faci seara, când e greu să fii zărit printre copaci ori clădiri. Îi găseşti veşnic acolo, e lumea lor. Sunt perechi cu haine îngrijite şi ochelari cu rame subţiri, perechi mature cu priviri de mere coapte şi miros de gem de gutui, sau cupluri în vârstă… Acestea mă fascinează într-un mod aparte… pentru că lasă cele mai frumoase dovezi. Din mersul lor se desprind poveşti de iubire incredibile şi au un altfel de miros… Nu, nu de naftalină, nici de colonie îmbătătoare, ci de timp… Da, miros a timp! E un parfum pe care îl preţuiesc ca pe o bijuterie rară. Am o broşă care păstrează cu ea acest parfum. Dacă vrei, ţi-o arăt cândva, dacă şi tu eşti nebună…
- Aş fi încântată să văd broşa ta.
- Da? ai îngăimat fericit. Ai vrea? Atunci poate vii cu mine mâine în parc să mă ajuţi să-mi întregesc colecţia.

În noaptea aceea, am adormit cu imaginea ochilor tăi încreţindu-se de teama luminii. M-am trezit cu umerii obosiţi, dar plină de entuziasm la gândul că te voi revedea. Zorii se arătau sfios dincolo de paravanul crepuscular. Pe dâra de jeratec plutea un stol de pescăruşi. Strigătele lor îmi aduceau aminte de o moarte fragedă. Ziua de ieri îmi părea o adiere de vânt strecurată prin gaura cheii. Eram gata să merg cu tine oriunce mi-ai fi cerut, chiar şi la capătul lumii, acolo unde ajungi dacă descoperi în casa ta o uşiţă secretă. Încă nu-mi doream să aflu prea multe despre tine, mi-era de ajuns că semănai cu un om căruia îi plac poveştile şi că aveai nisip în păr. Într-un fel nebănuit, mă temeam de tine, pentru că aveam o presimţire sumbră în ceea ce priveşte mica noastră escapadă. Era un sentiment greu de pus în cuvinte. Am încercat să îl scrijelesc într-un colţ al garsonierei mele, pe un perete unde schiţasem nişte valuri.

"Mi-e teamă de tine. Nu eşti om. Nu eşti om. Ne înecăm în iubire în oceane de iubire. Mă doare."

M-am învelit cu aceeaşi jachetă primită în dar demult, de pe vremea în care nu visam să zbor. Uneori, când îmi afundam privirea în buzunarul stâng, vedeam o pereche de ochi albaştri, incandescenţi. Aşteptam să se închidă, ca să-mi pot vedea de drum.
În ziua în care ne-am început călătoria, nu mi-am mai luat pantofii obişnuiţi, ci pe cei mov, pe care îi ţineam în hol. Tremuram de dor. În mine se deschidea o chemare către un dulce dezastru. Doar copil fiind mai trăisem o astfel de revelaţie. După ce am spulberat castelul din cărţi de joc încropit cu grijă de câteva fetiţe străine, am rămas la locul faptei, anticipând cu înfrigurare pedeapsa. Glasul mamelor indignate şi chiar palma umedă a uneia dintre ele m-au bucurat nespus. Era un spectacol cu marionete, mânuit de plăcerea mea maliţioasă.

Am părăsit aşadar locul exilului meu cotidian şi nu m-am oprit decât în faţa parcului. Mă aşteptai fără nicio urmă de emoţie, cu mâinile la spate, fluierând. De cum m-ai văzut, mi-ai făcut semn. Ne-am pitit în spatele unei tufe de trandafiri, de unde aveam o bună perspectivă a unei perechi foarte tinere. Erau doi copii cu buze roz şi maiouri colorate. Să fi avut vreo şaisprezece ani, acea vârstă care zgârie nonşalant la uşa maturităţii şi o mâzgăleşte cu desene obscene. Ea semăna cu femeile din tablourile lui Gaugain. O bustieră mignonă îi strângea pieptul, pictând mici adâncituri violete la jumătatea spatelui. Câteva şuviţe îi alunecau în dreptul sânilor ciocolatii. El îi răsfiră pumnii mici şi degetele li se împletiră asemenea unor cobre flămânde.
Ţi-am aruncat pe furiş o privire, în timp ce sufletul mi se chircea lângă un spin. Zâmbeai, dar nu era nimic lasciv pe buzele tale absorbite în acel film fără chenar. Te bucurai hoţeşte. Era jocul tău, jocul interzis al omuleţilor care se duc seara la cinema şi a căror voce nu răsună în urechile nimănui. Era fiorul dezastrului de care ne lăsam amândoi încătuşaţi, cu înflăcărarea periculoasă a acrobaţilor. Apoi ai murmurat atât de precipitat, încât m-ai făcut să cred că aveai să te fărâmi în mii de petale de trandafiri:
- Sunt încă la liceu… cel mai probabil o să fie un manual uitat, sau un creion… o pagină ruptă dintr-un caiet de amintiri sau o bucăţică de hârtie cu numele lor şi o inimă… sau… un capac de stilou… Ghiozdanul e deschis, ceva, ceva tot va rămâne…
Am tăcut. Ştiam că nu îmi căutai răspunsul. Eu nici nu eram acolo. Cu toate astea, devenisem singurul tău martor şi aveai nevoie de mine, chiar dacă nu mă puteai vedea. Aveai nevoie de prezenţa mea ca de un semn de carte pe care îl foloseşti pentru toate lecturile. Pas cu pas, întreg tabloul din faţa noastră mi se dezvăluia într-o lumină nouă, ca şi când eu însămi l-aş fi construit din cioburi de dorinţe. Am continuat amândoi să ne umezim ochii în cascada toropitoare de gesturi tandre şi cuvinte pe jumătate risipite de vânt. Oare fusesem şi noi cândva ca ei? Cum arătam în adolescenţă? Îmi rătăcisem toate pozele de atunci, nu mai aveam nicio dovadă…
Ţi-am înşirat vrute şi nevrute în acea după-amiază, sute de întrebări fără noimă. Dar tu ai vorbit în limba obiectelor uitate în parc, lângă băncuţe şi frunze uscate.

El îşi agăţă braţul de spinarea băncii, încolăcindu-se pe gâtul ei. Cei doi dispărură într-o singură umbră, apoi tânărul îi şopti ceva la ureche şi ea îl acoperi cu sărutări.Trupurile li se tulburară şi atunci s-a întâmplat… O carte a căzut la picioarele lor, împinsă de pulpele satinate ale fetei. Nimeni n-a observat în afară de noi, nebunii care se rostogoleau cu viteza stelelor căzătoare către sfărşitul unei epoci. Am stat aşa, hipnotizaţi, ceasuri întregi, cu inimile chircite, tresărind din când în când la auzul unui ‘hi hi’ prelins de pe buzele copilei nepăsătoare. La sfârşit, am colectat prada: un manual de geografie cu prima pagină lipsă. Tu l-ai strecurat în paltonul tău şi mi-ai făcut din nou semn:
- Să mergem! Ne întoarcem mai târziu.
Stăteai într-un apartament cu trei camere, cu mobilă veche care scârţâie noaptea.
- Poţi să-ţi laşi pantofii în hol.
- Da, e chiar locul meu preferat. Cum de-ai ghicit?
Privirea ta m-a întâlnit şi a trecut mai departe.
- Iar haina o pui unde vrei. Mergem în sufragerie.
Locul tău sacru. Paradisul obiectelor pierdute. Ca în cărţile cu poveşti din pod. Rafturi întregi gemând de mici artefacte culese din vâltoarea de îmbrăţişări şi trupuri înfiorate. Agrafe lângă agrafe într-o cutiuţă ciclam; unsprezece punguliţe pline de şuviţe de toate culorile; mii de hârtii frumos aranjate în mape; un coş plin cu jucării, brelocuri, castane şi alte articole necategorisite; un sertăraş cu batiste şi nenumărate vaze cu flori uscate; într-un colţ, alături de un bibelou fără cap, patru sute douăzeci şi şase de cutii de bomboane.
- Îmi plac fondantele şi cele cu fistic. Nu se mai găsesc demult, cred că de când eram mică…
- Când aveam opt ani am furat trei bomboane cu vişine. Le-am ascuns în cămaşa nouă. Vânzătorul m-a surprins cum dădeam drumul celei de-a treia, dar s-a prefăcut că şterge praful.
- Era un om bun. Unde punem manualul?
- Pe raftul din spatele tău.
- Crezi că ia note bune la geografie? am surâs drăceşte.
Te-ai rotit pe vârfuri şi ţi-ai frânt din nou degetele.
- El o iubeşte nespus, iar ea îşi imaginează deja cum va arăta nunta lor. O rochie cu multă dantelă, albă sau chiar bleu… Nişte pantofiori de bal cu fundiţă roz şi o coafură cum vezi doar în revistele de modă ale mamei. El e un domn deosebit de elegant care fumează ţigări scumpe. Tortul lor are forma unui castel, iar la primul etaj stau două figurine din ciocolată neagră, ornate cu frişcă: un el şi o ea…
- Şi un motan de zahăr tos.
- Să intrăm şi în dormitor. Acolo am colecţia de nasturi.
M-a surprins imaginea unui baldachin încremenit în mijlocul unei camere şi a două păpuşi aşezate pe cearşaful imaculat. Una purta o rochiţă vişinie, iar cealaltă, ceva mai mare dar nu cu mult diferită, un costum negru şi o cravată caraghioasă. Din două mişcări precise, de ceasornicar cu experienţă, ai desfăcut un borcan din care au alunecat doi năsturaşi. M-am grăbit să îi ridic şi să-i înapoiez pântecului transparent, dar degetele tale mi-au retezat avântul:
- Trebuie să plecăm. Poate prindem un crin… Mi-e dor de parfumul de crini.
În parc se lăsase deja liniştea premergătoare rumorii de seară. Nu mai bătea vântul. O după-amiază molcomă şi o brumă de nori răsfiraţi în adâncurile cerului. Am colindat o bună bucată de vreme, trecând de bănci goale sau locuite de bărbaţi cu privirea pierdută. Am traversat un pod şi am aruncat cu ghinde în pescarii de pe malul celălalt. Îndrăgostiţii păreau să se fi topit în lumina apusului.
- Unde crezi că sunt toţi?
- Ne simt… Uneori, ştiu că îi urmăresc şi se pitesc. Dar revin negreşit, nu te îngrijora.
- Poate nu mai există romantism, am bâiguit eu amuzată.
Oasele ce-ţi susţineau chipul şi-au schimbat brusc locul, alcătuind o cu totul altă figură, de nerecunoscut.
- Nu mai spune niciodată asta! Iubirea e singura care ne ţine în viaţă. O spun şi marii filosofi.
- Îmi pare rău, nu am vrut să…
Dar deja o luasei înainte, spre o bancă de lângă lac.
- Să mergem, ne aşteaptă…
Ne-am ascuns din nou, în spatele unui mărăciniş. Doi bătrânei se cuibăriseră la poalele unei sălcii. Erau la fel de scunzi amândoi. Capetele lor mă duceau cu gândul la piticii de grădină din copilărie, iar braţele lor semănau cu patru aripi de fluture. Ea avea o rochiţă de vară cu buline, iar el o pălărie demodată. Bătrânica surâdea neîncetat, de parcă se născuse cu un motiv secret de fericire întipărit pe buze. De data asta ne aflam mai aproape de victimele noastre şi am putut desluşi o boare diafană de vorbe:
- O viaţă….
- A fost frumos, a spus femeia, lăsându-şi creştetul să alunece pe pieptul omuleţului.
- Crezi că o să ne ţină minte?
- Poate. Ai încuiat uşa?
- Da.
- Şi scrisoarea?
- Am lăsat-o pe noptieră, lângă fotografiile cu noi.
- Ce-o să se întâmple cu Sofi, cine o să aibă grijă de ea?
- Ei ştiu... Nu va dura mult şi se va retrage într-un colţ. Va suspina de câteva ori şi va închide ochii.
- E bătrână… dar noi suntem şi mai bătrâni. Mai ţii minte zilele petrecute în Ostrava? Era un domn care stătea în camera de alături şi cânta la pian în fiecare seară. Aceeaşi melodie. Se spunea că era evreu şi nemţii îi omorâseră tatăl. Nu vorbea cu nimeni, dar îmi zâmbea de fiecare dată.
- Da… îmi aduc aminte. Mereu am crezut că dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, te-ai fi îndrăgostit de el.
- Dar te-am cunoscut pe tine. Şi am fost cei mai fericiţi vânzători de antichităţi.
- Şi suntem, draga mea, încă mai suntem…
Pesemne că bătrâna a lăcrimat, pentru că o mână de bărbat îi netezi obrazul cu o batistă străvezie.
În ochii tăi s-au aprins din nou felinarele ce îmi reaminteau că eşti pe jumătate viu. Singura ta pasiune, singura ta raţiune zăcea neputincioasă pe lemnul zgrunţuros al băncii.
- Lacrimi de iubire! Îţi dai seama ce norocoşi suntem?
- Dacă nu e cumva valoroasă şi o vor culege de jos…
- Nu, ai remarcat încrezător. Nu au nevoie de ea în ţara viselor… Simţi? Simţi?
- Nu înţeleg…
- Mirosul! Mirosul timpului!
Într-adevăr, o mireasmă catifelată de iasomie şi levănţică mi-a gâdilat tandru nările. Un grăunte de nisip din părul tău mi-a picurat pe pleoape şi mi s-a părut că aud vuietul mării din urechea ta în formă de cochilie. Aş fi vrut să te strâng în braţe, să împărţim frăţeşte bucuria neputinţei. Dar nu ne-am atins nici măcar hainele. Nu ne cunoşteam numele şi ne era teamă să ne aflăm vârsta, de aceea niciunul din noi nu avea ceas. Era altfel decât prima oară. Lipseau încordarea inimii şi îndoiala, frisoanele vinovăţiei străbătându-mi spinarea ca un stol de cai sălbatici în galop. Retrăiam satisfacţia castelului din cărţi de joc, prăbuşit sub apăsarea tălpilor mele. Da, dragul meu, eram fericită pentru că nu eram singură în această ultimă călătorie. Ba mai mult de atât, eram fericită pentru că nu te puteam avea şi pentru că niciunul din noi nu era perfect uman.
Ai avut dreptate. Obiectul a rămas în urmă, iar bătrâneii s-au îndepărtat spre ţara viselor. Noi ne-am adăpostit din nou în casa ta, printre hârţoage vineţii şi cutii parfumate de bomboane. Dovada iubirii încă moţăia pe batista cu trandafiri cusuţi pe margine. Tu ai luat un creion şi ai încercuit cu roşu lacrima, apoi ai pus batista alături de celelalte, cu mândria unui adevărat colecţionar.
Încă din ziua când te-am întâlnit la cinematograf, mă îmboldea o întrebare:
- Cum se face că ai veşnic pletele ninse?
Mi-ai zâmbit iar trist, cum ţi-era obiceiul, ca unui orb.
- Pentru că mi-am dorit mereu să merg la mare… N-am reuşit… e prea multă lumină… Aş fi vrut să înot gol în valuri.
- Dar eşti gol, nu ai nimic…
- Ştiu. Însă în mare nu m-ar cunoaşte nimeni.
- Nici eu nu te cunosc… am adăugat cu un glas de cutie muzicală.
- Nu, dar îmi ştii secretul. Şi pentru asta trebuie să murim împreună.
Mi-am condus trupul istovit la fereastra zăvorâtă probabil de la prima ta moarte. Am deschis-o fără să-ţi cer permisiunea. De afară, dintr-un colţ al lumii, răsunau chiote mustind de viaţă. Mirosul putred de la fabrica de medicamente se insinua în liniştea cartierului. O arătare scofâlcită umbla în neştire pe aleile de vizavi. Nu avea nimic din bătrânelul cu pălărie nostimă din parc, dar mirosea a secole.
Neaşteptat sau poate prea devreme, vocea ta invizibilă m-a chemat:
- Vrei un ceai cu scorţişoară?
- Nu, mulţumesc. Cred că trebuie să plecăm.
- Ajunge pentru astăzi. Sunt obosit. Poţi să dormi la mine.
Probabil mi-ai observat mirarea, pentru că ai continuat pe un ton jovial:
- Am două saltele foarte confortabile. Nu se stă pe baldachin.

Nu aveam unde să mă duc. Nu mai plătisem chiria de luni bune, iar noaptea mă trezeam foarte des din cauza ţânţarilor. Am decis să mă mut cu misteriosul meu mentor. În prima noastră noapte petrecută împreună, într-o cameră nemobilată, mi-au revenit durerile de spate. Mai precis în zona omoplaţilor. M-am liniştit însă când te-am văzut dormind pe spate, cu două petale de trandafiri albi acoperindu-ţi ochii. Erai un copil al veacurilor, fără nume şi fără trecut, prea bătrân ca să dorească şi prea tânăr ca să uite. Ţi-am urmărit respiraţia ce-ţi anima coastele într-un evantai de mişcări furibunde. Mai devreme sau mai târziu, aveai să te întorci pe o parte şi să mormăi lucruri ciudate din anotimpuri necunoscute mie. Astfel am început să te cunosc, puţin câte puţin, în maniera subtilă în care decojeşti un fruct ca să-i dibuieşti în cele din urmă miezul dulce-acrişor. Însă ai avut mereu grijă, fie şi în somn, să-mi tăinuieşti detaliile importante. Uneori aveam impresia că o faci intenţionat, ca să te amuzi pe seama curiozităţii mele. Îmi povesteai despre o femeie brunetă cu ochi albaştri, pe care ai întâlnit-o în liceu şi care îţi dăruise un medalion. Eu te întrebam adesea dacă ai fost îndrăgostit de ea, dar tu te rostogoleai spre fereastră ca un peşte pierdut pe uscat şi nu mai spuneai nimic. Alteori chicoteai şi desenai cu degetele forme în aerul negru al camerei. Ce reprezintă? te iscodeam, jucându-mă în secret cu una dintre păpuşile de pe baldachin, şterpelită cât timp visai că înoţi gol în mare. Îţi auzeam tusea izvorâtă parcă dintr-o fântână seacă şi răspunsul, de fiecare dată altul. Se întâmpla să fie vorba de un delfin, de o rochie, sau de un ceas cu pendulă. Adorai să te întorci însă la femeia brunetă, al cărei portret devenea tot mai vizibil cu fiecare noapte care urma escapadelor noastre. Era profesoară de pian şi se îmbrăca mereu în catifea, dar nu din snobism, ci pentru că avea boală bizară de piele. Îi plăceau violetul şi pisicile negre.

Ne-am dedicat călătoriei noastre tratând totul cu mare seriozitate. Suvenirurile variau de la o zi la alta, de la agrafe negre la fire de mohair, şi erau ordonate fără greş. Nu ne alegeam mereu parcuri. Străbăteam de asemenea alei întortocheate, furişându-ne după case vechi şi alimentare. Ne vânam prada în localuri cu lumini difuze, săli de cinema şi teatru, la intrarea în hotelurile de patru stele, în staţiile de tramvai şi chiar în gări. Colecţia de cutii de bomboane a ajuns la patru sute nouăzeci şi nouă de exemplare, incluzând arome de migdale şi fistic. În câteva luni, am adunat douăzeci de ţigări, trei cercei de argint, patru brăţări, un ceas, zece baterii uzate, o mie de bilete compostate, un set de cuţite de unică folosinţă de la o pereche de proaspăt căsătoriţi şi sute de hârtii şi plicuri de toate mărimile şi formele. Ne îmbogăţeam tezaurul de amintiri străine, însă felinarele din ochii tăi nu se mai aprindeau ca altă dată. Din când în când, ne delectam cu câte un film la cinematograf, şi îţi surprindeam fantoma unei lacrimi. Noaptea îmi vorbeai atât de mult, iar ziua mă istoveai cu tăcerile tale şi cu trosnetul degetelor frânte.
Într-o zi noroasă de septembrie, urmăream o pereche interesantă într-o cofetărie. Femeia, purtând o elegantă rochie neagră, fuma o ţigară şi lovea în farfurie cu un breloc. O siluetă nervoasă o acompania, decupând firimituri dintr-un ecler cu fructe. Era un bărbat tânăr cu buze subţiri şi ochi sângerii.
- Anulăm rezervarea.
- Iubito, de câte ori să-ţi spun…
- Taci!
Femeia s-a sculat brusc de la masă, vărsând paharul de apă.
- Unde te duci? Se uită lumea…
- Mă duc la naiba!

Am tresărit şi m-am uitat la figura ta lividă, ca o pânză de păianjen. Mâinile îţi tremurau spasmodic. Te înghesuiai în tine însuţi într-o încercare îngrozitoare de a te evapora.
- Cum am putut să mă înşel atât de mult? Trebuie să refac totul, să mă întorc la… Nu, nu există iubire… este o greşeală de calcul. Să mergem, repede!
Am luat drumul binecunoscut al apartamentului tău. Dragul meu, aş fi vrut să te cuprind în braţe şi să-ţi şterg cu buzele dezamăgirea din oasele moi. Dar nici nu te-am atins măcar. Îmi promisesem…
Ceva se schimbase în tine pentru totdeauna. Mi-era teamă să te întreb, mi-era teamă că o să te transformi iremediabil în Om.

În noaptea precedentă începuseşi să-mi istoriseşti prima întâlnire cu profesoara de pian, dar o durere cruntă de omoplaţi îmi furase un geamăt care te-a trezit. Mă rodea un sentiment până atunci străin. Aşa că am frânt tăcerea:
- Aş vrea să ştiu cine este femeia cu rochie de catifea.
Te-ai oprit şi m-ai privit cu răceala unui hoţ de cadavre. De atunci nu am mai şiut nimic despre tine. Mi-am cumpărat un ceas şi aşa am numărat ani de haos, speranţe şi dor.
Te-am căutat cu disperare în toate locurile ştiute, în toate cotloanele mânjite de fericirea noastră vinovată. Am spionat apartamentul unde mi-am petrecut atâtea nopţi încercând să te compun din crutoane aromate de viaţă. Era gol. Mi-am spus că te-ai mutat, poate, într-o ţară cu multe parcuri şi săli de cinema, sau că te-ai adăpostit la mare într-o căsuţă unde îţi ocroteşti colecţia într-o ascunzătoare din podea. Mereu m-am întrebat cum ai izbutit să dispari fără să laşi măcar o agrafă în urma ta.

La cinema actorii se maimuţăreau în dreptunghiul cu poveşti răsuflate. De la o vreme mă obseda timpul care se chinuia să fărâme cadranul ceasului meu, făcându-mi în ciudă pentru că îmbătrâneam. Din când în când, ochii albaştri se iveau perfid în buzunarul stâng al jachetei. Îi închideam cu doi bănuţi – restul rămas de la biletul pentru film. Mi-am cumpărat curând o haină nouă, ca să scap de privirea lor batjocoritoare. Am reuşit după luni de umilinţă şi foame cruntă să găsesc un apartament mai ieftin, pe care îl împărţeam cu o studentă la medicină. Rareori ne vorbeam şi când o făceam era ca să nu ne confundăm cu două statui de ceară. M-am angajat la o librărie unde citeam pe furiş romane de dragoste.

Hoinăream ore nemăsurate în parcurile din care obişnuiam să ieşim amândoi cu ciulini în păr şi crenguţe de brad pe umeri, cu inimile pline de dragostea altora. Mă ciocneam de perechi de toate culorile şi miresmele, dar gustul morbid al vânătorii îmi dispăruse. Îi luase locul spuma cafelei ce-mi înţepa limba în fiecare dimineaţă. Ei uitau ca şi-n trecut boţuri de hârtie, felicitări, creioane colorate şi petale de flori. Uneori, cuprinsă de nostalgie, mă aplecam şi ridicam câte o şuviţă aurie. O strecuram în portofel lângă poza unui bărbat care semăna cu tine. Mai aveam o colecţie de chibrituri şi castane, dar fără semnificaţie. Chibriturile purtau în trupul lor amintirea câte unui individ care îşi fumase gândurile pe o bancă. Castanele verilor târzii mi se rostogoleau la picioare implorându-mă să le culeg ca să umplu singura cutie de bomboane pe care o păstrasem. La sfârşitul fiecărei luni, savuram opt bomboane asortate pe jumătatea mea de canapea. Colega mea de apartament îşi aranja dosarele şi se răţoia la telefon amintindu-mi că, în mine, încă mai palpită o inimă care îmi asigură, prin contracţiile sale ritmice, circulaţia sângelui în organism. Cam atât.

Durerile de spate erau de-a dreptul insuportabile şi ma cocoşasem, deşi aveam doar treizeci şi şase de ani. Nopţile mele se transformaseră într-un carusel al agoniei. M-am adresat în cele din urmă fetei cu care mă serveam de o săptămână din aceeaşi rolă de caşcaval:
- Ştii cumva vreun doctor care m-ar putea ajuta cu durerile mele de spate?
Studenta s-a întors spre mine consternată:
- Ai dureri de spate?
- Da, de câţiva ani buni. Cred că o să mor.
- Vorbeşti prostii. Nu e nimic grav, probabil o luxaţie a spatelui.
- În două luni am scăzut trei centimetri în înălţime…
Mi-a întins o bucată şifonată de hârtie.
- Uite, numărul unui profesor care a predat la noi.
În dimineaţa următoare mi-am strâns părul într-un coc şi am înghiţit o pastilă gălbuie, apoi am încălţat sandalele cu talpă de plută şi am ieşit. Uitasem cum arată soarele proaspăt renăscut din tenebrele nopţii.
Am intrat într-un cabinet de un alb sinistru, unde m-a întâmpinat o siluetă cu halat şi stetoscop. I-am povestit pe scurt despre problema mea, iar el m-a examinat plictisit, fredonând un cântec despre o fată blondă.
- Ciudat. Nu aveţi motive pentru a vă plânge de astfel de dureri. O să vă prescriu nişte medicamente. Reveniţi dacă nu constataţi nicio schimbare într-o săptămână.

Au trecut zeci de nopţi în care nu reuşeam să îmi găsesc alinarea decât după ce număram în tăcere cutiile de bomboane perfect aranjate în sufrageria ta. Nici amestecurile din plante şi venin nu m-au eliberat de strânsoarea ghearelor care îmi sfâşiau carnea în interior. Am ieşit tot mai rar afară şi m-am refugiat în schimb în lectură. Împrumutam de la bibliotecă manuale, atlase şi cărţi de ficţiune. Dar cel mai mult mă pasionau mărturiile celor care experimentaseră moartea clinică şi alte fenomene bizare. Mi-am abandonat slujba, dar am încropit o sumă de bani din care mi-am cumpărat zeci de astfel de cărţi.
Când am rămas singură în apartament m-a încercat din nou, ca după o noapte polară, dorul plimbărilor în parc. Strivită de greutatea monstrului invizibil, mi-am făcut curaj şi m-am desprins de exilul cu iz de igrasie. Pierdusem încă doi centimetri şi mă bântuia gândul că la sfârşitul zilei aveam să dispar. Abia măturam cu vârful rochiei paşii uitaţi de tinerii îndrăgostiţi din faţa mea. Era o pereche alcătuită din doi omuleţi de turtă dulce, cu mers sprinţar.
Toate îmi păreau un vis difuz, ca imaginile desenate în aer de mâinile unui somnambul. Un moment de neatenţie m-a trimis pe asfaltul încins de dogoarea acelei seri. Cu un ultim efort, m-am proptit în braţele aproape ireale.

Şi atunci te-am văzut. Erai îmbrăcat modest şi stăteai singur pe o bancă. Te-ai ridicat şi mi-ai zâmbit. Erai un bărbat frumos şi cât se poate de viu. Iar ochii tăi străluceau de-a lungul unei adieri blânde.
- Iartă-mă… De când mă cauţi ?
Am articulat câteva cuvinte străine de mine:
- De mult, mult timp… am străbătut mii de vieţi. Unde ai fost?
Tu te-ai uitat la ceas şi m-ai luat în braţe, iar mâinile tale mi s-au topit în coaste, ca o cremă de zahăr ars. Erai tot ce trăisem vreodată şi în sărutul tău am regăsit gustul veacurilor.
Simţeam doi muguri îmbobocind în locul în care mii de suliţi îmi otrăviseră carnea. Curând, s-au înălţat din mine două aripi, asemenea unei cortine de teatru. Ne cunoşteam, în sfârşit.
- De ce ne-am rătăcit? ţi-am şoptit în timp ce ne ridicam amândoi în înaltul cerului.
- Am vrut să fim liberi, să cunoaştem… Am iubit fără să iubim, am vrut să fim nebuni, să idolatrizăm şi să posedăm. Lucifer nu a căzut din rai pentru că a descoperit răul, ci pentru că l-a dorit mai presus de bine.
- Ce s-a ales de colecţia noastră?
- I-am dat foc, ai răspuns râzând. Am crezut că pot renaşte din creaţia altora Până într-o zi, când am auzit chemarea ta de peste veacuri. La început era un susur, apoi un urlet de durere, şi într-un sfârşit câteva cuvinte: "Mi-e teamă de tine. Nu eşti om. Nu eşti om. Ne înecăm în iubire în oceane de iubire. Mă doare." Şi m-am trezit.
- Iar acum?
- Acum ne-am întâlnit în noi înşine. Nu înţelegi? Nu ne-am pierdut niciodată, ci doar am uitat.
Zburam deasupra sălilor de cinema, a parcului şi a clădirilor şterse.
- Vrei să-mi povesteşti despre profesoara de pian?
- Am fost îndrăgostit de ea în secret. Eram un elev jalnic, dar mă încăpăţânam să iau lecţii doar ca să-i admir pe furiş rochia de catifea şi mâinile… cele mai frumoase din câte am văzut vreodată. Îmi povestea despre vizitele ei la Paris şi mă servea de fiecare dată cu fursecuri. Iubea marea şi era fascinată de algele care i se lipeau de glezne. Nu am reuşit niciodată să aflu prea multe despre ea, oricât de mult mă insinuam în gândurile ei, în cutele brăzdate în rochiile ei de catifea… Avea genul acela de eleganţă a femeilor care îşi ţin frumuseţea zăvorâtă într-o odaie în care nu intră decât ele. Voiam să-i spun tot, despre cum o visam după ce mă întorceam acasă în hainele ridicole alese de mama, despre escapada nocturnă în care îi spionasem fereastra şi multe altele. Dar nu reuşeam decât să zâmbesc tâmp când ghiceam o înşiruire de note. Uneori, îi adresam o întrebare cu dublu înţeles, iar ea se strâmba ca un copil obraznic şi mă certa că o ţin de vorbă. Într-o zi, probabil că am părut mai tăcut ca de obicei. S-a aşezat lângă mine şi a început să râdă zgomotos, spunând lucruri fără noimă. Apoi m-a acompaniat în timp ce mă străduiam să îl recompun pe Mozart din loviri dizgraţioase de clape. O clipă a fost de ajuns şi mâinile noastre s-au întâlnit. Atunci… mi-am pierdut firea şi i-am sărutat degetele subţiri. Ea a încercat să evadeze din strâmtoarea buzelor mele, dar fără să-mi dau seama, o ţineam prizonieră cu mâna mea înfometată, zdrobindu-i oasele moi. I-am surprins pentru prima dată groaza. Ochii i se preschimbaseră în văpăi în care ardea ceva din ea. Niciodată n-am mai văzut teama şi sila pictate astfel pe chipul cuiva. Femeia din faţa mea dispăruse. În locul ei era marea învolburată. La capătul coşmarului m-au întâmpinat cuvintele ei… ultimele. Pleacă şi nu te mai întoarce aici! Nu ştii ce-ai făcut…
Mâinile mele au fost de vină, au vrut prea mult… au vrut prea mult…

Dintr-o dată, mi-am simţit aripile grele şi un strigăt surd m-a făcut să mă întorc. Cerul dispăruse. O femeie cu pardesiu grena plângea lângă o siluetă, gesticulând nervos. Nu desluşeam nimic din acea înghesuială de cuvinte ce păreau a se adresa unei umbre de alături. În cele din urmă, am zărit trei oameni adunaţi în jurul unui bărbat gol, aşezat pe o bancă. Printre degete i se prelingeau firişoare trandafirii de sânge cald.
- Era vecin cu mine… Nu vorbea cu nimeni şi aducea mereu acasă tot felul de drăcovenii luate de pe jos. De câteva ori a venit cu o femeie. O dată l-am întrebat ce-i cu el, l-am văzut mai abătut. A zis ceva de o colecţie. Dumnezeu ştie ce-a fost în mintea lui.