Intersecţia dintre strada Toamnei şi strada Primăverii nu avea nimic neobişnuit. Se afla într-un cartier liniştit, invadat de verdeaţă, cu străzi mărginite de case vechi, cu un singur etaj. Localnicii iubeau tihna după-amiezelor de duminică, cu aromă de pâine coaptă în cuptor, plimbările pe sub castanii umbroşi, liniştea întreruptă doar de vocile copiilor şi de ecoul prelung al pianelor cu coadă. Părea o lume încremenită într-o vreme domoală şi îngăduitoare, neatinsă încă de frenezia oraşului.

Nimic nu lăsa să se întrevadă ce avea să urmeze.

Primul accident a avut loc într-o dimineaţă de început de mai, când cartierul ieşea pentru scurt timp din letargia obişnuită, iar maşinile se aliniau pe drumul către centru. Dacia roşie şi Opelul argintiu au intrat în acelaşi timp în intersecţie şi s-au ciocnit. Locuitorii din zonă au rememorat apoi zile în şir scrâşnetul ascuţit al roţilor, bubuitul metalului izbit şi liniştea nefirească de după. Amândoi şoferii - singuri în maşină - au murit pe loc şi nu fusese nimeni în jur ca să poată explica cele întâmplate. La reconstituire s-a spus că una din maşini, se presupunea că Opelul argintiu, a intrat pe roşu în intersecţie şi aşa s-a produs accidentul. După câteva zile, pe petecul de iarbă de la marginea trotuarului au apărut două cruci mici. Lumea trecea, se închina şi se gândea o clipă la cei ce pieriseră acolo.

Al doilea accident a avut loc la mai puţin de două săptămâni. De data asta au fost o Skoda şi un Fiat, şi din nou amândoi şoferii au murit. Acum însă, într-una din maşini, mai precis în Skoda albă, se afla şi soţia şoferului, care a scăpat doar cu răni uşoare. Varianta pe care a relatat o ea, când şi-a revenit destul ca să poată povesti, era simplă. Soţul ei intrase în intersecţie pe culoarea verde a semaforuluii, iar şoferul Fiatului, dintr-un motiv necunoscut, venea în viteză mare spre ei şi ciocnirea n-a mai putut fi evitată. Nimeni n-a pus la îndoială afirmația ei. Două cruci noi au apărut pe marginea trotuarului, printre florile frumos colorate, iar lumea începea deja să aibă un sentiment de teamă nedefinită când trecea prin intersecţia atât de liniştită. În fond două accidente grave în mai puţin de două săptămâni…
Al treilea accident, la numai câteva zile, a arătat clar că ceva era în neregulă acolo. Din nou dimineaţa, din nou două maşini care veneau de pe aceleaşi străzi. Unul din şoferi a murit pe loc, iar celălalt în drum spre spital, fără să fi apucat să-şi recapete cunoştinţa.

Lumea era tulburată, trei accidente într-un timp atât de scurt nu se mai petrecuseră nicăieri. Primăria a trimis nişte lucrători ca să refacă marcajele cu vopsea albă. Societăţile de asigurări au trimis şi ele experţi care au investigat, au vorbit cu lumea din cartier, fără să depisteze însă ceva care să justifice un refuz de plată. Toate televiziunile au dat pe post reportaje despre intersecţia cu ghinion, au luat interviuri celor care locuiau în casele din zonă şi au încercat să desluşească misterul. Ziarele au publicat articole cu titluri răsunătoare: “Intersecţia morţii”, “Primăvara loveşte Toamna”, “Colţul blestemat”, “Răspântia ucigaşă”. Dar nu s-a ajuns la nici o concluzie. Doi poliţişti au rămas să urmărească traficul, dar cum nu a fost semnalat nimic neobişnuit, au plecat după câteva zile.

Acum pietonii începuseră să ocolească intersecţia şi o luau pe o străduţă îngustă, paralelă cu strada Toamnei. Maşinile însă nu aveau acces pe acolo şi de altfel şoferii se gândeau că nu li se poate întâmpla nimic rău, acum că toată lumea este avertizată de pericol şi încetineşte în intersecţia cu ghinion. E adevărat că cele şase cruci de pe marginea drumului le dădeau o stare de îngrijorare şi de nelinişte, dar încercau să nu se uite. Devenise un subiect de care se discuta în tot oraşul, şoferi din alte cartiere veneau doar ca să vadă locul şi apoi să poată spune liniştiţi că totul e imaginaţie, o coincidenţă oarecare, fără nimic tulburător.

Trecuse aproape o lună când a avut loc al patrulea accident. De data asta nu au mai fost morţi, cei doi şoferi intraseră în intersecţie fără să aibă viteză mare, dar tot s-au ales cu răni serioase. Abia peste câteva zile au putut da declaraţii şi atunci a început scandalul. Fiecare dintre ei susţinea că semaforul pe partea lui arătase culoarea verde, şi deci celălalt este vinovat de accident. Ancheta n-a putut stabili cine a avut dreptate, şi s-a încheiat fără o rezoluţie clară.

Şirul de accidente a început să aibă însă şi victime colaterale. Băcănia din colţ a dat faliment la scurt timp. Era un magazin micuţ şi, deşi lumea din cartier îşi făcea deja cumpărăturile la supermarket, băcănia se ţinea pe linia de plutire cu clienţii rămaşi fără ţigări în miez de noapte sau cu gospodinele uituce, care vedeau în ultima clipă că nu mai au lapte sau cafea. Locuitorii din cartier o ştiau dintotdeauna pe patroana băcăniei, o femeie corpolentă care stătea zi de zi cu coatele rezemate de tejghea, citind cele mai groase cărţi de aventuri. Ea şi-a dat seama cât de rău stau lucrurile doar atunci când a ajuns să citească o carte întreagă fără să fie deranjată de vreun client.
Una din casele din apropierea intersecţiei, pe strada Toamnei, care fusese scoasă la vânzare după ce proprietarii se mutaseră în altă ţară, a rămas fără cumpărători când tranzacţia era aproape încheiată. Dar cine mai voia să se mute într-o zonă ca asta şi să-şi bea cafeaua de dimineaţă cu ochii la cele şase cruci mici din stratul de flori… Deja mulţi locuitori din cartier se gândeau să-şi vândă casele, să se mute într-o zonă mai puţin ciudată, fără pericole neînţelese. Și mai era și fascinaţia pe care intersecţia o avea acum asupra copiilor, care, în ciuda avertizărilor celor mari, sau poate chiar din cauza lor, se abăteau de câteva ori pe zi pe acolo. Curajul lor se măsura în numărul de traversări ale intersecţiei sau măcar în numărul de plimbări pe cele două străzi.

Acum însă treceau atât de puţine maşini prin intersecţie, încât s-au scurs aproape două luni până la următorul accident. De data asta nu au murit doar şoferii, doi tineri cu carnetele luate cu doar câteva luni în urmă. Ciocnirea a fost atât de violentă, că roata uneia din maşini a zburat în aer şi a lovit mortal un băiat care se plimba pe strada Primăverii.

Acesta a fost începutul sfârşitului. S-a iscat o asemenea panică, încât toată lumea din zonă şi-a scos casele la vânzare, toţi voiau să plece din cartierul ciudat, în care se întâmplau lucruri teribile şi neînţelese. Pentru că nimeni nu-şi dădea seama ce se petrece. Poliţia, primăria, societăţile de asigurări, televiziunile şi ziarele, toți trimiseseră echipe care au scurmat, au investigat, au întrebat şi au măsurat. Dar degeaba.
Primăria a hotărât să taie toţi copacii de pe cele două străzi, ca să se asigure că semafoarele se văd de departe. A pus în bugetul pentru anul următor fonduri pentru camere de luat vederi, pe care să le amplaseze în punctele cheie ale intersecţiei. Societăţile de asigurări au introdus o clauză care scotea din lista de plată accidentele petrecute în intersecţie şi pe cele două străzi. Iar companiile imobiliare erau asaltate de cereri de vânzare a caselor din zonă, pe care însă nimeni nu dorea să le cumpere.

Accidentele s-au succedat în continuare, la intervale mai mari sau mai mici, până a ajuns că spaţiul verde de pe trotuar era insuficient pentru crucile care se adăugau într-una. Iar vestea despre intersecţia ucigaşă se întinsese în tot oraşul, în toată ţara, apoi depăşise graniţele tării şi se împrăştiase în zarea largă. Se spunea că vieţile omeneşti dispărute aici sunt ofrande pe care intersecţia ucigaşă le pretinde pentru un motiv necunoscut încă. O echipă de cercetători în fenomene paranormale de la o universitate vestită a venit să analizeze situaţia, a făcut studii comparative cu fenomene similare petrecute în alte părţi ale lumii, apoi a plecat fără să fi dat vreo soluţie. Intersecţia era menţionată acum în manualele şi cărţile care studiau fenomene paranormale, la acelaşi capitol la care se vorbea de Triunghiul Bermudelor.

Lumea din cartier ajunsese să trăiască într-un imperiu al terorii, frica scotea din minţi şi pe cei care fuseseră la început sceptici şi neîncrezători. Toţi căutau să plece, oricum şi oriunde. Se zvonea că intersecţia poate lovi pe oricine, la întâmplare, fără nicio logică. Se făcuseră statistici cu victimele, în funcție de vârstă, sex, ocupație sau educație, iar specialiștii au prelucrat și analizat datele. Dar nici de aici n-a apărut răspunsul.

Şi cu timpul, chiar dacă nicio casă nu fusese vândută, oamenii au început să plece. Întâi îşi trimiteau copiii pe la rude, la prieteni, apoi se mutau cu toţii, luând doar strictul necesar. După ce reuşeau să se aranjeze definitiv undeva, veneau şi luau restul lucrurilor. În scurt timp, majoritatea caselor din cartier au fost părăsite. După o perioadă, societăţile de gaze, electricitate şi apă și-au trimis lucrătorii să taie alimentarea, nu mai renta. Şi atunci au plecat din zonă şi ultimii oameni, iar cartierul a rămas pustiu.

Trecerea implacabilă a anotimpurilor a schimbat apoi geografia locurilor. Casele s-au dărăpănat, gardurile s-au prăbuşit, buruienile şi iarba au crescut în crăpăturile apărute în asfaltul străzilor, iar plantele de tot felul au năpădit curţile altădată îngrijite şi curate.
După şi mai mult timp străzile s-au scufundat, invadate cu iarbă şi flori sălbatice, multe din case s-au prăbuşit, iar cartierul cel liniştit a dispărut de pe harta oraşului. Maşinile nu mai treceau, fiindcă nu mai erau străzi, iar zona avea o faimă prea sinistră ca să vină lumea să se plimbe în zilele frumoase de primăvară. Nici măcar răufăcătorii nu-şi făceau sălaş aici, de teama blestemului locurilor.

A mai trecut o perioadă şi lumea deja uitase că aici a existat odată un cartier liniştit, cu case frumoase şi curţi îngrijite. De mult nu se mai auziseră voci şi toată zona era un păienjeniş de flori, ierburi şi tufişuri mici, crescute alandala printre garduri căzute, pereţi dărâmaţi şi resturi de mobile vechi şi putrezite.
În liniştea întreruptă doar de ţârâitul greierilor şi bâzîitul lăcustelor s-a auzit deodată un glas de băiat:
- Dacă-mi promiţi că nu spui nimănui, o să-ţi arăt locul meu secret.
Fata a râs:
- În pustietatea asta? Fugi de-aici!
- Tocmai de asta, nimeni n-o să mă caute vreodată aici. Pot veni să visez, să citesc… sau…
Şi-a lăsat bicicleta rezemată de un tufiş pitic şi s-a apropiat de ea. Bicicleta ei s-a răsturnat singură atunci când s-au sărutat, şi totul în jur era linişte şi trezire la viaţă.