Măcar de-aş fi Beethoven. Aş putea să le ignor mai uşor mutrele, m-aş putea concentra la o simfonie, la notele muzicale cu care mi-aş ţine mintea ocupată. Şi nu ar mai trebui să le dau lor socoteală, le-aş arunca din încheietură câteva partituri, să le adulmece.
Acum nu le arunc decât priviri dispreţuitoare. Probabil se întreabă când o să crăp. Să consume tot ce am.
Hulpave fiinţe.
Uite, nu mor nici de-al dracu. Uite, o să traiesc o sută de ani, numai aşa, să le fac în ciudă. Şi o să îi chinui, o să îi chinui în draci, o să îi las să se zbată ca peştii pe uscat. Să lupte, dacă vor să aibă. Să înghită.
Mă întreb câţi ar mai fi roit în jurul meu, dacă nu aveam banii ăştia. Câţi s-ar mai fi gudurat pe la picioarele mele, dacă aş fi stat acum într-o garsonieră împuţită, îmbrăcat în halat şi papuci. M-ar mai fi vizitat vreunul?
Ar mai fi apărut pe aici sceleratul ăla mic al lu frate-miu? N-am schimbat cu el mai mult de două cuvinte toată viaţa mea, dar mă împiedic mereu de ciolanele lui prin camera de zi. Stă tolănit pe canapeaua mea şi se uită la televizorul meu. Ce dracu caută pe aici? De ce trebuie să îi văd mutra de oligofren cu frunte joasă, arătându-mi dinţii murdari de tutun de câte ori mă duc la veceu?
L-am întrebat într-o zi: Ce faci? Am urlat, Ce faci mă? M-a lovit cu o privire tâmpă, brăzdată de câteva firicele de spaimă. Cred că nu se aştepta să îl bag în seamă. Ce faci mă, aici? De ce te sprijini cu călcâiele de masa mea? Tu nu ai o viaţă a ta?
A dat să răspundă, de fapt a bolborosit ceva, dar n-am înteles nimic.
‘Te dracu, i-am zis. Nu înţeleg nimic din ce bălmăjeşti acolo. Dă-te din calea mea. N-ai altceva mai bun de făcut? Vreo maşină scumpă de condus ca un descreierat pe autostradă? Vreo vitrină de vandalizat? Vreo fată de violat? Fugi şi nu mai veni aici, n-am nimic pentru tine.
Credeţi că a plecat? Pe dracu. Seara îmi rânjea iar.
Cred că nevastă-mea il cheamă. Nu vrea să rămână singură cu mine. Poate de-asta îi aduce şi pe ceilalţi. Fac cu rândul, vulturii, se rotesc ca muncitorii în schimburi. Cand nu e sceleratul, apare soru-sa, vipera cu un belciug în buză şi altul în nas. Nu te doare când mănânci? am ţipat o dată la ea. Când sugi o lămâie, nu te ustură, prostovano? Şi ce ţi-a trebuit sârma aia în rât? Ţi-a pus-o tac-tu să nu scurmi pământul, scroafo?
Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare. Un, Pleacă de-aici moş nebun, lasă-mă în pace cu prostiile tale. Aproape că mi-a zis, Dispari, muribundule, şi ia cu tine în groapă toţi dinozaurii din generaţia voastră, că nu mai avem loc de voi.
Generaţia noastră a ridicat ţara asta, şi a ţinut-o sus cât a putut, mi-a venit să îi zic. Şi acum generaţia voastră o să o culce la pământ, râmătorilor. Tot ce am construit noi se duce dracului, porcilor. Iar tu, am urlat, nu îţi mai fâţâi pe aici şoldurile, că nu eşti la bordel. Zi-i lu tac-tu să îţi mai cumpere nişte haine, nu mai umbla în pielea goală pe străzi. Nu ţi-e frică că ţi se vede curul când te aşezi pe scaun? Curvo!
I s-au rotunjit buzele când mi-a răspuns, probabil mi-a adresat o înjurătură. I-am dat pace, şi aşa vorbeam la pereţi. Plus că, orice i-aş fi zis, n-aş fi făcut-o să plece. O să îi iau ca pe nişte piese de mobilier, asta o să fac.
Oricum cumnată-mea asta e, o piesă de mobilier. Sau, la fel de bine, o statuie de ceară. Nici când era tânără, nu era mai brează. Te împiedicai de ea, de fiecare dată, mai ales când dădeai de privirea aia bovină. Umedă. Nu ştiu ce-a văzut frate-miu la ea. Frumoasă nu era (şolduri late, mers de raţă, curul jos, glezne groase, capul mare şi buze subţiri, degete boante cu unghii scurte, de cantinieră), spirit nu avea (mută, era mereu mută şi imună la poante, iar atunci când emitea, îmi venea să o iau la bătaie, să îi îndes inepţiile pe găt înapoi) însă era plină de obiceiuri tâmpite care ar fi înnebunit orice apropiat (sau cel puţin mă înnebuneau pe mine: închina aragazul la fiecare fel de mâncare, bolborosea Tatăl Nostru la fiecare presupusă boală a copiilor ei, cânta descântece de deochi la fiecare acces de tuse a lui bărbată-su, şi multe alte tâmpenii de genul ăsta). L-am întrebat pe frate-miu atunci, Ce te-a apucat mă să o iei pe asta?, dar mi-a răspuns cu o ridicare de umeri. Un gest resemnat. Adică nu ar fi fost după el. Ei, asta nu o cred. Probabil o lăsase gravidă şi n-a scăpat de gura familiei. Cu avortul era mai greu pe atunci, dar chiar şi aşa… Oricum, n-am reuşit să aflu niciodată cu adevărat cum s-a procopsit cu ea. Doar că, de ceva vreme, se pare că mă procopsisem şi eu. Că, atunci când nu erau copiii ei pe aici, apărea ea, târându-şi picioarele pe parchet. Aluneca, nu mergea, parcă era teleghidată.
Ce tot aluneci, mă, pe aici, de mă izbesc de tine? i-am urlat acum câteva zile. Nu vorbeşti? Muto! N-ai scos un cuvând mai de doame-ajută toată viaţa ta. Numai tâmpenii religioase şi absurdităţi. Erai babă de tânără. Şi acum te fâţâi pe aici cu privirea aia cenuşie. Stai dracu locului, îţi stă mai bine pe post de statuie. Bine că nu te mai aud, mi-ai sfredelit destul urechile cu prostii, o viaţă întreagă. Măcar acum orice ai zice rămâne cu tine.
Mă privea cu milă, aşa ajunsesem, la mila ei. În primele zile plângea. Nu făcea faţă. Vezi, vezi prin ce trebuie să trec eu în fiecare zi? îi spunea nevastă-mea, cerşindu-i simpatia. Iar astalaltă hohotea, pesemne se simtea jignită.
Nu mai plânge, urlam, mai bine du-te acasă. Sau plângi dacă vrei, dar ieşi în curte, ia-o la picior şi nu te mai opri. Plângi cât vrei, dar cară-te de aici. N-am nevoie de tine pe aici, mă enervezi, mă iriţi şi mă incomodezi.
Dar după un timp i-a trecut, nu mai miorlăia din orice. Doar mă privea cu milă. Cum ridicam ochii, mă loveam de-ai ei. Obosiţi. Flescăiţi. Trişti.
Du-te dracu, îi aruncam. Mă aplecam spre ea, îi luam mâinile într-ale mele şi îi ziceam uşor: Du-te dracu. Apoi lungeam, Duuu-te draaacu, apoi îi cântam, du-hu-te dra-ha-cu.
Îşi elibera palmele şi o lua la picior, aluneca cu viteză spre bucătărie, se ascundea în spatele tigăilor.
Dacă tot eşti acolo neinvitată, fă-mi o omletă. Apoi dispari la tine acasă.
Pleca? Ia întrebaţi-mă, pleca? Aş. Îmi întorcea spatele, să pişe ochii. Sau să îl sune pe frate-miu. Probabil îi zicea că nu mai suportă. De parcă o chemasem eu.
Frate-miu vine mai rar. Dar tot mă enervează, căci atunci când vine, pozeaza în lordul protector al regatului. Unul în degradare, datorită mie. Îşi umflă pieptul şi o compătimeşte pe nevastă-mea. Şi-l bombează ca un curcan şi păşeşte rar prin casă, cu privirea sus.
Pe mine mă bate pe umar, îmi zice chestii, de genul (dacă nu mă înşel) Ce mai faci domnule, cum o mai duci domnule, apoi spre ele: Iar vă face zile grele? Iar, suspină ele dar cu ochii la el şi nu la mine, căci la el e salvarea, el deţine alinarea. Mă aplec lângă gâtul lui, îmi lipesc buzele de urechea lui şi îi zic, Ioane, du-te şi tu dracului.
Râde şi mă bate iar pe umeri, ca pe un copil, ca pe sceleratul de fiu-său când îi cere bani de droguri sau băutură. Lasă, îşi mişcă rar buzele, lasă Victore, că toţi ajungem acolo.
Mă aplec şi îi zic: Du-te tu înainte. Apoi îi întorc spatele şi mă retrag în dormitor. Îi las să dezbată situaţia. Situaţia mea.
Nu este una uşoară, recunosc. Întâi trebuie să crăp, recunosc. Întâi trebuie să dau ortu popii, apoi lucrurile se vor aranja de la sine, nevastă-mea o să dispară într-un azil de bătrâni, nepoata-mea o să primească casa asta, nepotă-miu bani de buzunar în compensaţie. Iar eu în cutiuţă. Vorbind cu viermii, în timp ce mă halesc.


Eh, macar de-aş fi Beethoven. Mi-aş pierde timpul cu partituri. Cu măsuri şi timpi, voci suprapuse, instrumente în planuri. Iar când intră nevastă-mea aş arunca în ea cu mănunchiuri de cheia sol aranjate frumos. Dar nu sunt el, şi nu pot arunca decât cu farfuria goală care a rămas pe birou de la masa de prânz.
O primeşte direct în cap. Nu se fereşte. O doare dar nu zice nimic, durerea adevarată e alta şi nu e fizică. Se apropie de masă şi scrie pe o coală de hârtie, Eşti un monstru. Ai fost cineva, odată, acum eşti un schilod monstruos.
I-am smuls pixul dintre degete şi am scris dedesubt, cu litere de tipar: ŞI TU EŞTI O VACĂ. Apoi am mototolit hârtia şi i-am aruncat-o în cap. A ieşit cu paşi mici, de gheişă.
Mă cocoloşeşte prea mult. O simt cum mă ia de mână atunci când adorm. Nu îndrăzneşte să îşi manifeste afecţiunea cu mine treaz. E o femeie cumsecade. Dar nu o mai iubesc. De fapt nu am iubit-o niciodată. Am luat-o direct din bătătură, am făcut-o doamnă. Mi-a plăcut prospetimea ei de fată, naturaleţea. Acum e scofâlcită şi zbârcită. Nu mai îmi place. Dar are grijă de mine, şi o face fără să crâcnească. E un înger.
Iar a intrat. Mi-a scris, Frate-tu pleacă din ţară. Unde? am urlat. În Israel, mi-a scris. Ce caută acolo, e nebun?
M-am repezit în camera de zi. Frate-miu îşi pupa nevasta – pleca. Unde pleci? Tu urai jidanii! I-ai urât cu patimă toată viaţa ta. Ce cauţi acolo?
A zis ceva dar nu i-am putut citi pe buze. Scrie! am spus. Ia pixul şi scrie!
A scris: lumea se schimbă.
Lumea e la fel, tu te-ai schimbat.
A scris: ne schimbăm cu toţii.
Eşti un om de nimic, am strigat. Să nu te mai prind pe aici!
A scris: o să mori un om singur.
Mai bine singur decât înconjurat de balegi!
A scris: rămâi cu bine. Mă întorc în câteva săptămâni
Din partea mea poţi rămâne acolo. Poţi să te converteşti dacă vrei.
A ieşit. Nevastă-sa clatină din cap dezaprobator. Vaco! am zis. Nu mai da din cap ca o proastă. Ia nişte iarbă în gură, am destulă în grădină.
A dat să vorbească, dar i-am întors spatele. Moale, un om moale. Tot timpul a fost aşa, toată viaţa lui. De mic a fost aşa. A trebuit să îl car mereu în spate. I-am deschis drumul de fiecare dată. L-am protejat, l-am susţinut, l-am propulsat. Şi-acum sunt la mâna lui. Eu, la mâna lui! Eu, la mâna lor, a tuturor!
O să încap pe mâinile sceleratului. Dacă moare nevastă-mea inaintea mea? Şi ea e bătrână. Abia îşi mai mişcă picioarele, o văd. Seara se întinde în pat şi se chirceşte de durere. Are ceva.
Ce te doare? am întrebat-o. Nu eşti în apele tale.
Nu am nimic, fii fără grijă, mi-a scris.
N-aş vrea să mori.
Vorbeşti prostii, mi-a scris. Apoi s-a uitat în podea. Nu mor eu, i-am citit pe buze.
Bravo, am strigat. Bine faci. Dacă mori, cine o să aibă grijă de mine? Aşa că fii atentă. Dacă te doare, controlează-te. Du-te la doctor. Sună-l pe Andrei. I-am dat o grămadă de bani, atâta timp. Să te repare, asta e treaba lui. Acum adu-mi un pahar cu apă şi ceva de cap.
Mi-a aruncat o privire răutăcioasă. Sfredelitoare. Mi-a scris: ia-ţi singur. Poţi să mergi. Pastilele sunt în bucătărie. Şi mi-a întors spatele.
Are ceva, cu siguranţă. Nu e în apele ei. Acum câteva zile, de exemplu, s-a sprijinit de tocul uşii şi şi-a tras răsuflarea. Obosise. O să îl sun eu pe Andrei, o să îi urlu în telefon că trebuie să o consulte. Fără ea aş fi mort. O să încap pe mâinile sceleratului. Sau a viperei cu belciug în nas. Or să mă închidă la azil şi or să pună stăpânire pe casă. Or să-mi ardă cărţile şi or să-mi vândă mobila, ca apoi să-mi populeze casa cu şobolani de vârsta lor. Miraţii universului, cu sprâncenele veşnic ridicate, întrebăndu-se mereu ce li se întâmplă. Uitându-se în jur ca idioţii, fără să înţeleagă nimic din lumea asta. Sclavii computerelor, ai jocurilor electronice, ai internetului. Lipsiţi de exercitiul cognitiv, cu totul dat de-a gata.
Nu. Mai bine dau foc la casă. Am fost cineva, cândva, nu o să sfârşesc într-un azil. Pe vremuri numele meu spunea multe. Numele meu era de temut.
Acum nu mai spune nimic la nimeni. Nici măcar nepoţilor.
Stii mă, cine a fost unchi-tu? l-am întrebat pe dezaxatul ăla mic într-o seară. Butona telecomanda, distrat. Cu cealaltă mână umbla pe un telefon. Şi-a ridicat ochii spre mine şi a zis ceva. Am bănuit că a zis Nu, sau: N-am idee. Sau poate: Nu mă interesează.
Unchi-tu a fost cineva mă, păduchiosule, am zis şi m-am aşezat lângă el. Uită-te la mine, măcar prefă-te interesat, să nu pară că îmi invadezi spaţiul degeaba.
Cine ai fost? i-am citit pe buze.
I-am povestit, dar nu a părut impresionat deloc. Am insistat în explicaţii, i-am prezentat toată situaţia, tot aparatul de stat de atunci, pozitia mea, totul.
Ai înţeles mă, golane? Îţi dai seama ce putere aveam? Puteam trimite un om la zdup clipind din ochi, fără să dau socoteala nimănui.
Şi ai făcut-o? a mişcat din gură.
Ce-ai zis?
A luat o agendă cu coperte groase şi a scris pe prima pagină: AI FĂCUT-O???
Ce să fac?
A scris: ai trimis pe cineva la zdup?
Îmi rânjea, cu buzele umede. Am luat agenda, am închis-o şi l-am pocnit cu ea în cap. L-am lovit dintr-o parte, i-am prins urechea stângă. A sărit ca ars şi m-a înjurat violent. Sigur m-a înjurat, căci şi-a ţuguiat buzele şi s-a încruntat spre mine, cu pumnii strânşi. Credeam că o să mă lovească.
Nu a făcut-o, dar s-a repezit pe hol, şi-a luat în viteză haina şi a ieşit pe uşă.
Să nu te mai prind pe aici! am urlat după el, în curte. Nesimţitule!
Atât mi-ar trebui, să fiu eu judecat de oligofrenul ăsta mic. De retardatul ăsta. Cine sunt ei să emită judecăţi? Ce ştiu ei despre viaţă, despre putere, despre politică? Sunt doar nişte insecte într-un mare borcan. Nici n-ar trebui să aibă voie să vorbească. Unora ar trebui să li se suprime dreptul la cuvânt. Sunt o pacoste. O boală. Tumori, care trebuie înlăturate cât mai repede, altfel se împrăştie peste tot în societate. Iar mâine-poimâine o să fim conduşi de ei. Bine că o să mor inainte să ajungă ăsta la putere. Are toate şansele, e din familie bună, taică-su e politician, are influenţă, unchi-su incă mai are relaţii, chiar dacă e paradit şi cu un picior în groapă, numele lui de familie încă spune câte ceva anumitor oameni, totul e pregătit. Scena e gata.
O vreme n-a mai venit. Credeam că am scăpat de el, mă bucuram. Dar nu a fost aşa, peste câteva zile s-a înfiinţat din nou la uşă, serios şi nebărbierit, cu o tigară în colţul gurii. I-a deschis nevastă-mea. S-au pupat pe obraz. Pe mine m-a ignorat, nici nu m-a privit. Iar venişi? Mai vrei o carte în cap? i-am zis.
S-a apropiat de mine, m-a privit în ochi să fie sigur că îi citesc pe buze şi a rostit rar: Nu o să trăieşti la infinit, moşule. Apoi: esti dus deja, surdule. Apoi: eşti o legumă. Eşti doar o umbră. Iar eu mă ridic. Aşa că taci.
Mi s-a înnegrit privirea, am ameţit. Am căutat precipitat ceva tare, orice, cu care să îi crăp capul. M-a luat de mâini şi m-a imobilizat. Mi s-a ridicat tensiunea, îmi bubuia inima. Bum-bum, bum-bum.
Ieşi afarăăăă! am urlat, dar urletul mi s-a izbit de rânjetul lui. Apoi am leşinat. De draci.


Aseară m-am luat de nevastă-mea. Să nu îi mai prind pe ăia pe aici. M-ai auzit? Niciodată? Tu auzi?
Aud, a scris. Dar nu e după tine.
E casa mea, totul e după mine!
O fi fost cândva. Acum s-a terminat. Apoi: nu mai ai putere. Apoi: nu mai poţi face rău. Eşti mort.
Încă respir!
Asta n-are importanţă.
M-am repezit la ea. Am lovit-o. Pentru prima data în viaţa mea, am lovit-o. A început să plângă, uşurel, în timp ce încasa. A continuat să plângă şi după ce am terminat de cărat pumni şi palme. S-a pus în pat şi a bocit toată noaptea.
Apoi, dimineaşă: o să îţi fac viata un calvar.
E deja un calvar, am zis şi am ieşit afară.
M-am dus în parc. Mergeam greu, abia mă ţineau genunchii. Nu mai ieşisem de mult din casă, lumea de afară mi se prezenta în reluare. Un furnicar de oameni şi maşini, activând în tăcere. Iar în parc, grămezi de copii alergând. Biciclete, role, trotinete, jucării.
Unde sunt cărţile? Unde sunt tinerii întinşi pe pături, cu faţa spre lac, citind? Pierduţi, în spatele jucăriilor electronice.
M-am pus pe o banca, mă dureau picioarele. Îi văd, dar nu-i aud. Par că mimează viaţa. Le ghicesc ţipetele, mi le închipui. În minte, sunt invadat de ţipetele celorlalţi. Urletele trecutului. Pe atunci auzeam, dar mai bine eram surd. Pe atunci încercam să fiu imun la ele, dar nu am reuşit niciodată. Cred că, pe undeva, m-au afectat mai mult decât credeam. Dar ce aş fi putut face? Ăştia de acum nu ar înţelege. Nimeni de acum n-ar înţelege. Nici măcar frate-miu, el e din altă generaţie de politicieni. Nici el nu ar concepe aşa ceva. Dar o ţară se clădeşte pe suferinţă, pe suferinţa altora. Ca ei să trăiască bine, alţii au trebuit să moară. E simplu, asta ar înţelege oricine.
Mă priveşte un ţânc. Are vreo patru ani, buză de iepure şi o şapcă cu un cozoroc imens. Se zgâieşte la mine, cu o figură de retardat. Probabil mutra mea i se pare hilară. I-am tras o scatoalcă. A clipit des, dar a ramas pironit. Îl fascinam.
-Cară-te de aici, puştiulică. Du-te la joacă. Fă ceva, aruncă cu o piatră, dă-te în leagăn, trage o fată de păr, ia o gură de nisip, trânteşte un alt copil, orice. Doar ia-ţi buza asta de rozătoare din faţa mea.
Se hlizea, nici gând să plece. I-am dat un bobârnac drept între ochi, pe sub cozoroc. A început să plângă şi a zbughit-o la fugă.
Ăştia vin din urmă, toţi greşiţii naturii. Pe vremuri copiii ăştia nu ajungeau departe. Acum sunt susţinuţi de sistem, se dau fonduri pentru ei, se ţin în palme. Se fac emisiuni televizate despre copiii-cu-buze-de-iepure-încetiniţi-la-minte. Hai, donaţi pentru handicapaţi.
Am plecat, cuprins de lehamite. Pe vremuri ieşitul în parc mă relaxa. Acum, chiar daca nu îi aud, mă enervează. Mă stresează şi mă obosesc, cu zarva lor mută. Blestemul meu – liniştea. Ciudat, nu? Cine ar fi crezut asta prin anii şaptezeci? Atunci când blestemul meu era cu totul altul?
În casă, nevastă-mea mă aştepta la bucătărie. Ce faci aici? i-am zis. Şi-a ridicat ochii. Îi avea în lacrimi. Nu înţeleg, de ce tot plângi? Nu s-a schimabt nimic de ieri, de o lună, de un an. Eu tot surd şi nesuferit sunt, viaţa mea tot un căcat este. Aşa că ce te-a apucat acum de plângi?
A scos un creion bont şi a scris pe un şerveţel: Pentru că acum ştiu.
Vorbeşti în dodii, am zis, ca mai devreme. Cauţi să mă enervezi iar, ca mai devreme. Ce ştii?
M-a ars cu privirea şi a scris apăsat un cuvânt. A mototolit şervetelul, mi l-a îndesat în pumn şi a părăsit bucătăria.
L-am desfacut şi am citit. Scria: MIHAI.
Aflase, cineva îi spusese, după atâtă timp. Cineva, cu gândul să îmi facă rău. Să crap mai repede, probabil. Să îşi însuşească totul, cât mai repede, probabil.
M-am dus după ea. Am făcut ce a trebuit să fac! am urlat. Am făcut ce mi s-a zis să fac!
M-a ignorat, pur şi simplu. Simţeam că explodez. Am strâns-o de umeri şi am întors-o spre mine: Te rog să înţelegi, nu am putut face nimic pentru el. Frati-tu era un insurgent. Un pericol, cancerul societăţii de atunci. Prin el, şi tu erai în pericol, şi eu şi toată familia mea, înţelege. El şi-a pecetluit soarta, el singur, prin ceea ce a făcut. Am încercat să îl ajut, i-am zis, cu blândeţe i-am zis, dar m-a ascultat? Ia zi, a ţinut cont de sfaturile mele?Aş!
S-a scuturat. Vorbele mele îi germinau lacrimi mari care i se rostogoleau pe obraji, în tăcere. S-a scuturat şi s-a retras în dormitor, a trântit uşa după ea. Am încercat clanţa: se încuiase pe dinăuntru.
Mihai a fost un dobitoc! am urlat şi am lovit cu pumnii în uşă. Şi tu eşti o dobitoacă şi mai mare, acum. S-a dus! E mort! Eu i-am semnat sentinţa. Ce importanţă mai are asta acum?
După o vreme mi-a strecurat o foaie pe sub uşă. Scrisese mult:
Pentru tine nu mai are importanţă. Dar mie mi s-a zguduit pământul sub picioare. Şi ştii de ce? Căci toată viaţa am împărţit patul cu un monstru fără conştiinţă, fără să ştiu. Esti fals, si viaţa mea e falsă. Aş vrea să mor, acum. Dar nu inainte să te văd pe tine sub pământ. Nu înainte să mă hrănesc din chinurile tale. Ţi-a venit vremea, iar eu te voi conduce în iad, înainte să te urmez.


Zile întregi m-a ocolit, ea şi prădătorii ceilalţi, veşnic prezenţi în casa mea. Mă ignorau, încercau să facă abstracţie de mine. Le vorbeam, dar nu-mi răspundeau. Urlam la ei, însă cuvintele mele se agăţau de lustră, atârnau ca nişte ciorchini, cădeau şi se pierdeau în podea. Îmi făceam singur de mâncare, mă retrăgeam în camera mea, încuiam uşa şi mă izolam. Mă aflam pe un teren ostil.
Duşmanii mă pândeau din sufragerie.
Măcar de-aş fi Beethoven, m-aş cufunda în creaţie. Muzica mi-ar răsuna în minte, în valuri, în crescendo iar atunci când, sub presiunea vezicii, ar trebui să mă târăsc la baie, trupurile lor tolănite, privirile lor reci, feţele lor de ceară, vorbele goale spuse printre dinţi, toate astea mi s-ar părea mai uşor de suportat, toate astea ar trece pe lângă mine în viteză, căci eu aş avea un scop înalt, mistic.
Însă scopul meu e altul acum, unul teluric. Scopul meu este să îi distrug, aşa cum ei şi-au propus să îmi facă mie. Duşmanii trebuie înlăturaţi chiar dacă, într-un fel, ei ajung raţiunea noastră de a fi.
Am făcut planul cu minuţiozitate, retras în camera mea, înfundat în scaunul de birou. Am dat telefoane codate, am trimis mesaje. În câteva zile, totul era aranjat şi, atunci când frate-miu s-a întors de la jidani şi mi-a călcat, din nou, casa, i-am adunat pe toţi în camera de zi.
-Staţi jos, am zis, şi fiţi atenţi, căci vreau să vă spun ceva.
Şi-au aruncat priviri nedumerite, îi bulversa oficialitatea momentului. Nepoată-mea se fâţâia pe scaun, muşcându-şi uşor cercelul din buză, cu un tic nervos. Celălalt, frati-su, adoptase o atitudine şmecherească, în zeflemea – stătea în picioare, cu mâinile în buzunarele blugilor şi cu trupul puţin într-o parte, ca un cântareţ de hip-hop. Îi lipsea crucea de zece kile la gât şi o şapcă întoarsă.
Cumnată-mea se transformase în statuie – nici nu mă aşteptam la altceva. Probabil înota într-un vid cognitiv care i se accentua cu vârsta.
Iar frate-miu şi nevastă-mea vorbeau cu voce joasă (sau aşa mi se părea mie), puneau probabil la cale metoda distrugerii mele. Trebuia să mă grăbesc.
- Ştiu că mă consideraţi un om de nimic, ştiu ca mă judecaţi cu minţile voastre limitate, că pentru voi şi pentru societatea de acum reprezint tot ce e putred în lume. Ştiu şi vă spun un singur lucru – mă doare undeva de părearea voastră. Nu regret nimic din ce am făcut. Nu regret nimic din ce voi face de acum încolo. Viaţa nu trebuie să ajungă un munte de regrete, iar bătrâneţea trebuie să fie doar a trupului, nu şi a spiritului. Aşa că vă puteţi luă părerile şi vi le puteţi îndesa în cur.
Nevastă-mea a zis ceva, dar nu am înţeles.
-Ai zis ceva? Scrie!
A scris cu mâna tremurândă şi mi-a dat foaia. Am luat-o şi, fără să o citesc, am rupt-o în bucăţele.
-Nu mă interesează ce ai de zis. Eşti o neroadă. Ai fost o neroadă toata viata ta, ca şi frati-tu ăla slab la minte. Doi ţărani, unul cu idei revolutionare care l-au bagat în rahat până la gât. Aşa a murit, cu nasul în propriul rahat, în celulă. Un gardian l-a sufocat acolo. Iar tu ai rămas ceea ce ai fost mereu – o înceată la minte. Şi în plus stearpă.
A izbucnit în plâns sub mângâierile pline de compasiune ale lui frate-miu.
-Ce tot o cocoloşeşti atât? i-am zis. Nu vezi că se victimizează? Singura victimă de aici sunt eu.
Mi-a răspuns ceva, cu flăcări în ochi.
-Bine că nu te aud. Te-am cărat în spate toată viaţa. De când ai apărut pe lume, te-am urât. I-am zis şi mamei – ce te-a apucat să naşti acum, la bătrâneţe? Ai aproape cincizeci de ani. Fă avort! M-a ascultat, ia zi, a făcut-o? Aş! Şi m-am procopsit cu tine. O piatră agăţată de gât. Căci sângele apă nu se face. Iar acum faci planuri, tu şi progeniturile tale. Vrei să mă dai la o parte şi să te instalezi aici. Nu se va întâmpla asta, n-ai grijă.
Am continuat să vorbesc, sub chipurile lor întâi încruntate, apoi nedumerite, într-un final surprinse de-a dreptul. Nu credeau că am să fac aşa ceva, dar i-am asigurat că e deja făcut. Faptul că îi anunţam acum fusese alegerea mea, puteam foarte uşor să nu le spun nimic, să aştept să se întâmple şi gata.
-Măcar acum ştiţi ce vă aşteaptă, am încheiat.
Îşi aruncau priviri unii altora, frate-miu avea o jumătate de rânjet sub mustăţi, un: Căcat, vorbeşte doar aşa, nu o să facă asta niciodată, doar nu e nebun. Nevastă-mea părea speriată, singura, mă cunoştea cel mai bine. Nepoţii mestecau gumă, aia făcea baloane, ăla, în continuare cu mâinile în buzunare, îmi arunca săgeţi de foc pe sub sprâncene. Las’ că vezi tu, drace.
I-am lăsat să vorbească între ei, agitaţi ca nişte pui de găinî. Am ieşit în curte şi am luat-o la picior spre oraş. Pluteam.


Casa îmi pare mai mare acum, goală. Canapeaua troneaza în sufragerie, asteptând oaspeţi. Nu o să mai vină nimeni, lucrurile s-au aranjat. Sunt singur. Fără ei, viaţa, atât cât mi-a mai rămas, va fi suportabilă. La un moment dat, familia ajunge să te traga în jos – nu acum, nu pe mine.
Aud Beethoven. Simfonia 9 îmi invadează mintea. Dirijez camera goală, tititutututititutu, dau din mâini ca apucatul.
Macar de-aş fi Beethoven.