maºina de spãlat Rotel





Era pentru prima datã când îl vedeam, iar faþa lui obositã, cu riduri pronunþate ºi o luminã ºtearsã în priviri, nu îmi inspira prea multã încredere. L-am invitat sã ia loc în fotoliu, mi-a rãspuns cu un zâmbet abia schiþat.
Nu prea ºtiu cum sã mã port în asemenea momente, în fond totul ar putea evolua foarte simplu, aici este baia, în faþã holul, cred cã aici este locul cel mai potrivit pentru instalarea maºinii de spãlat. Sfârºesc însã prin a fi excesiv de protocolar, „Cum vã place mai mult cafeaua, în câteva minute va fi gata.”.
Maria mã avertizase, nu îþi pierde prea mult timpul, la ºapte fãrã un sfert trebuie sã ne întâlnim în faþa Teatrului Naþional, dacã nici la piesa asta nu ajungem la timp, n-ai vrea sã ºtii ce-o sã-þi fac.
„Femeile iubesc maºinile de spãlat. Poate nu vã vine sã credeþi, dar veþi vedea cum sfârºesc prin a se ataºa de ele ca de niºte fiinþe vii.”.
Terminase instalarea maºinii de spãlat, era necesarã o micã probã ºi acum ascultam cum îºi deruleazã programul.
„Nu ºtiu dacã sunteþi credincios, dar sã ºtiþi cã existã ceva pe care nu ni-l putem explica. Cu câþiva ani în urmã eram un om pus pe distracþii, nu îmi fãceam prea multe probleme…”.
Nu am putut sã-l refuz, bineînþeles cã se poate fuma, îmi ºi imaginam figura îmbufnatã a Mariei, „s-au îmbâcsit toate lucrurile cu fum de tutun.”.
„…Pânã când mi-am gãsit fiul spânzurat. S-a hotãrât sã-ºi ia viaþa exact in ziua în care trebuia sã împlineascã 18 ani. Prin urmare, ajunsese la majorat.”.
A urmat un moment de tãcere în care nu se auzea decât sunetul egal al maºinii.
„Vedeþi cât de uºor merge? Parcã nici n-ar fi aici, lângã noi. Da, da, extrem de uºor...”.
Faþa îi devenise relaxatã, pãrea cã acel mecanism avea puterea magicã de a-l liniºti.
“La câteva zile dupã înmormântare, mi-a sãrit o femeie în faþa maºinii. Un þipãt scurt, dupã care totul a amuþit. Era tristã, nu ºtiu cum se face, dar pentru o clipã i-am vãzut faþa în lumina farurilor ºi mi s-a pãrut îngrozitor de tristã... Nu avea mai mult de 20 de ani.”.
Am deschis larg fereastra, aerul devenise irespirabil.
“Mi s-a spus sã stau liniºtit, a mai avut câteva tentative de sinucidere, iar acum i-a reuºit. Nu trebuie sã vã faceþi prea multe probleme, cu siguranþã nu dumneavoastrã aþi fost de vinã...”.
Dinspre hol se auzea sunetul monoton al maºinii, întocmai ca un tors de pisicã. Maºina îºi vedea în continuare de program, cu rigoarea unor ace de ceasornic. Un mecanism extrem de minuþios ºi de sigur care îºi urmeazã cu conºtiinciozitate cursul predefinit.
„Aºadar întâi fiul meu, iar apoi…”.
S-a auzit un clinchet scurt, semn cã maºina a terminat derularea programului, dupã care s-a oprit. O liniºte nefireascã ºi-a fãcut loc în încãpere.
M-a privit stânjenit, ca ºi cum m-ar fi observat abia acum. L-am condus pânã la ieºire. Afarã începuse sa plouã mãrunt. Ploaie rece, de toamnã. Pentru câteva clipe, l-am privit cum se pierde în noapte, iar trupul lui gârbovit aducea cu un semn de întrebare.
Pãrea cã mecanismul acela exact rãmãsese singura lui justificare, pistoane pe ulei ºi certitudinea unei vieþi liniºtite, mecanism bine pus la punct în care fiecare rotiþã îºi urmeazã parcursul, fãrã þipãtul scurt ºi dureros al unei frumoase necunoscute, într-o dimineaþã de iarnã în care te gândeai la aniversarea singurului tãu copil, la florile care i-au împodobit mormântul, ºi rufe curate, extrem de curate, albe ºi imaculate, în lumina soarelui strãlucind.