Îmi amintesc mai ales și înainte de orice vocea lui. O voce specială, ușor inegală, electrizantă. E ciudat cum amintirea lui T. a rămas pentru mine o formă sonoră, când T. era înainte de orice tăcere. Rareori am întâlnit un om care să tacă mai mult. Tăcerea lui avea însă ceva firesc, deloc stingher și deloc apăsător. O formă de liniște. Ca și cum toată forforta din jur ar dispărea brusc. Și ar începe deodată să ningă. Asta a fost senzaţia primelor tăceri împreună; liniște, seninătate, uimire.

Sufletul feminin are nevoie de explicaţii. Acolo unde de foarte multe ori nu există explicaţii. Sau ele sunt atât de simple și de prozaice, încât nici n-ar merita menţionate. Avem nevoie însă de confirmarea propriei unicităţi. Avem nevoie teribilă să ne asigurăm că frumuseţea noastră a fost și a celuilalt, și numai întâmplarea, sau soarta, sau vreo poveste absurdă a făcut să dispară. Adevărul este că, în cea mai mare parte a cazurilor, frumuseţea e a celui care privește, și-atât. Și dacă cel de lângă nu știe să privească, atunci...

Întâlnirea cu T. a avut în ea ceva straniu. Ceva inexplicabil. Poate ceva copilăresc. Nici eu nu mai știu. Poate și fiindcă pe atunci mă obseda Micul Prinţ mai mult decât de obicei. Îi spusesem cândva, ascultându-i vocea la telefon, că o sa-l conving să îmi citească Micul Prinţ. Totuși n-am căutat niciodată cartea să i-o dau să îmi citească. Am evitat, am amânat. Apoi între noi s-a lăsat tăcerea definitiv, iar Micul Prinţ a rămas între paginile copilăriei mele, tăcut, ca T.

T. era departe. T. era depărtarea. În toate formele ei. Mai ales în cuvinte. Sau mai degrabă în lipsa lor. Rareori am întâlnit oameni pentru care entuziasmul și dezgustul, afectarea sau indiferenţa să capete aceleași forme, aceeași detașare stranie, pe care n-am știut niciodată dacă să o urăsc sau să o iubesc. N-am știut niciodată dacă întâlnirea cu mine a fost un alt cotidian mărunt sau o evadare din el. Probabil că nici nu mai contează.

Cu T. am mers hai-hui. Ne-am rătăcit frumos, într-un oraș mic, ca într-un labirint. Intr-un oraș cu lumini palide și ziduri vechi, cu biserici tăcute și cu acoperișuri roșii. Mai ales cu acoperișuri. Într-un oraș pe care l-am descoperit cu o încântare copilărească, cu o fascinaţie pe care o crezusem uitată. De fapt cu T. m-am rătăcit doar eu, am pierdut drumul o vreme, un timp suspendat în timp, fără urme, fără repere, fără graniţe. Acum știu că n-a fost decât percepţia mea, nevoia mea de frumuseţe, nevoia mea de rătăcire și de tăcere și de uitare. Și-atât. Pe-atunci credeam însă într-o formă de empatie dincolo de cuvinte. Ca și cum ar conta...

Ieșirea din universul lui T. a fost bruscă și fără explicaţii. Mă întreb și acum cum de am putut vedea un început acolo unde nu erau decât sfârșituri. Tăcerea lui T. s-a întins între noi ca și cum s-ar lăsa seara. Pe nesimţite. Un crepuscul ciudat, ca T. N-am înţeles niciodată ce și unde s-a rupt. Poate n-am vrut să înţeleg. Din nevoia de unicitate. Din nevoia de frumuseţe.

Zile întregi am așteptat un semn. Un cuvânt. Oricare. N-a venit niciodată. O așteptare însă detașată cumva, înţeleaptă, la limita seninătăţii și a înţelegerii. Treptat zilele s-au diluat, au căpătat consistenţa timpului trecut, a amintirii vagi, din T. n-a mai rămas decât vocea ciudată, ușor inegală. Au trecut zile, au trecut săptămâni, au trecut luni. Viaţa a reintrat în cotidianul mic, cu farmecul lui, cu monotonia lui, cu frumuseţea ascunsă în colţuri de oraș...

Tăcerea a fost ruptă, totuși, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie. Un telefon la care a răspuns altcineva în locul meu, cu o mirare întrebătoare: „Cine era?” „Nimeni, greșeală, un idiot, nici nu m-a lăsat să vorbesc. Citea din Micul Prinţ. Am închis.”.

În mine s-a lăsat tăcerea. Am trecut prin orașul cu acoperișuri roșii acum câteva zile. M-am rătăcit hai-hui. Singură. Mi s-a părut absurd că niciun anticariat nu avea Micul Prinţ.