- Când zăcea în făşii în poala mamei, îşi întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Şi zarea nu i-a răspuns niciodată.
- Când a făcut întâii paşii, văzu pâine în mâinile unui copil. Şi ş'a întins mâinile după pâne... Dar nu i-au dat-o.
- Când a'nceput să simtă chemarea florilor şi adâncul rost al cântecului binefăcător, ş'a întins mâinile după o floare. ...Dar spinii florii l-au respins şi a simţit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.
- Când îi crescu credinţa şi dorul de luptă, îşi întinse mâinile după argintul răsplătirilor şi după aurul biruinţei. Şi l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.
- Omul care-şi întindea mâinile şi niciodată n[-]a cules decât lacrămi şi blesteme, şi niciodată n-a putut râde fericit.
- Şi trist şi obosit, bătrân şi chinuit, ş-a întins mâinile plângând după soare... şi soarele s'a desprins de pe ceriu, a căzut în braţele-i micşorat de cădere ca un măr, şi omul care îşi întindea mâinile totdeauna înzadar... simţi că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ţinând strâns la sânu-i, soarele - măr.