(...)

Pe drumul de fier, trenurile trec toatã noaptea, cu un cotropitor vaier metalic. Târâte prin defileu, zeci de vagoane scrâșnesc amarnic, sau își strâng frânele și își ciocnesc tampoanele, zornãind din întreaga lor fierãrie, contrariatã. Acum, mai ales, pãduri, vãi și prãpãstii vuiesc îndelung.
Când trenurile curg la vale, locomotiva se repede ca și cum ar urmãri o pradã. Mai are doar puțin și, simțind-o aproape, zvâcnește mereu înainte, sã o prindã, în sfârșit. Dar prada scapã de fiecare datã, iar goana continuã cu furie, lãsând în urmã ecoul unei vânãtori de dinozaur.
Când trenurile urcã la deal, locomotiva gâfâie de parcã ar fi gata sã-și dea ultima suflare: vânãtoarea s-a terminat rãu. Rãnitã de moarte, dihania de oțel se întoarce spre bârlogul ei, asemeni marilor pachiderme spre neștiutele lor cimitire, în timp ce toate ecourile gem, plâng, se vaietã și se pregãtesc sã moarã, odatã cu ea.
În clipa în care, vlãguitã, ajunge sus, în țintirimul speței sale, o liniște deplinã învãluie munții, și ei umplu din nou noaptea cu enigmatica lor prezențã. Uneori, întunericul e atât de profund, încât siluetele mai mult li se ghicesc, datoritã stelelor care, pojar la zenit, dispar de jur împrejurul orizontului. Constelații vestite au fost mâncate de cele mai înalte creste, iar din mãreția lor n-au mai rãmas decât cioburi, ca dintr-o oglindã spartã. Pânã și Steaua Polarã, neînșelãtoarea cãlãuzã, fãrã de care punctele cardinale se învãlmãșesc și se pierd în haos, a dispãrut: dintre tãcuții uriași, unul și-a ridicat umãrul ceva mai sus, și a șters-o de pe cer.

(...)