Astãzi m-am trezit pentru controlul de dupã ºase luni de la operaþie. E o zi banalã de toamnã aºa cum nu ar putea s-o vadã un poet, care ar încadra perfect alaiul de frunze moarte ºi probabil le-ar aranja pe cele roºii tot drumul pânã la spital ca pe un covor roºu pentru vedetele bolnave. Am mers pânã la baie unde am analizat chirurgic chipul din oglindã de parcã ar fi al altcuiva. Apoi m-am întors la mine în camerã ºi m-am aruncat în pat ca-ntr-un lac. Am stat douã minute sub plapumã ºi apoi am ieºit la suprafaþã. M-am aruncat în scaun ºi am verificat dacã am vreun mail. N-aveam. Nici mãcar un spam. Cineva care sã-mi spunã cã am câºtigat la loterie un milion de dolari, sau cã voi fi sãnãtos toatã viaþa, dacã nu am întotdeauna Viagra, nu? În coº aveam un mesaj de genul ãsta neºters. Ãsta e ºi mai bun. Voi muri dacã nu trimit mesajul mai departe la încã vreo 5 prieteni. Nici mãcar pe ãºtia nu-i am. Dovada cã prietenii te pot salva de la moarte în situaþii ca astea.
Sunt obosit, m-am trezit mai obosit decât ieri când eram mort de somn ºi am cãzut în pat direct pe pernã. Ce convenabil. Mã plictiseºte aerul ãsta de toamnã, care se simte pânã în casã. Trebuie verificat dacã toamna nu se pot face covoare din frunze. Ar scoate o grãmadã de bani ecologiºtii ãºtia. Am uitat toate becurile deschise ieri searã. Apartamentul ãsta face reclamã Crãciunului încã din toamnã. Ce pãrere or avea ecologiºtii despre sinucigaºi? Ei uitã mereu apa deschisã. κi uitã ºi venele deschise. Cred cã ne vor pune sã avem grijã ºi la asta. Sângele e 90% apã pânã la urmã. Cu toate astea, e o problemã majorã aici ºi cred cã ar interveni industria farmaceuticã. Noile puteri ale lumii. Ei controleazã de fapt totul. Nu bãncile. O crizã de medicamente ar distruge totul, nu o crizã bancherã. Ar începe cu diabeticii care º-aºa stau la coadã de dimineaþã pânã seara. A devenit o meserie cu normã întreagã sã trãieºti. Desigur, ar termina ºi cu mine. Nu aº mai avea de unde sã cumpãr carbamazepinã. Înghit trei pe zi. Înainte luam douã deodatã. Sunt mai bine aºa cã iau mai puþin acum. Parcã m-aº lãsa de þigãri. Raþional. În fiecare zi una mai puþin.
Nu cred cã s-a inventat încã scaunul care sã mã þinã suficient în el, dar noroc cu calculatoarele. Sunt dependent. Dupã ce mã trezesc îl deschid doar ca sã-i aud ventilatorul ca pe-o muzicã încorporatã, ca pe-un motor diesel, ca pe melodia asta care mã înnebuneºte de ieri. Cântecul Nibelungilor. Mi-a venit în minte melodia chiar ieri ºi câteva ore mai târziu l-au dat la televizor. O altã teorie dupã cea cu farmaciile ºi bãncile e cã de fapt mass-media controleazã lumea. Cum mi-au intrat ei în creier ºi au ºtiut cã vreau asta? O întrebare la care nici nu vreau sã aflu rãspunsul. Mi-e teamã de maºinile alea de citit visele. Aº vrea ca visele mele sã rãmânã secrete. Sau mãcar sã nu fie disecate de-un psihanalist care nu ºtie nimic despre mine, dar îºi închipuie cã ºtie totul. M-a bãgat deja într-un tip uman, o întreagã tipologie. Schizoid. Paranoic. Irascibil. Introvertit sau mai ºtiu eu ce. Crede cã ºtie deja cum sã mã repare. De parcã mintea mea chiar ar fi un motor diesel. Desenatã ca în figura A, B ºi C. Localizezi probelma ºi apoi totul e gata. Trauma mea e adânc îngropatã în copilãrie ºi nu e vorba de nicio pãpuºã cãreia i-am sucit gâtul, rupt braþele ºi apoi ascuns-o ca sã nu plângã sorã-mea, sã ºtiþi. E vorba cã ai mei veneau acasã ºi eu închideam brusc televizorul ,,La ce te uitai?” ,,La desene animate”, zic eu. Abia mai târziu au aflat cã erau de fapt filme hardcore categoria grea. Aveam ºase ani. Frate-meu ºapte. Întreba ,,De ce o bate pe d-na aia?”. Nu are asta nicio legãturã cu problemele mele, dar asta þi-ar spune psihanalistul ãsta, mai ales, dupã ce desenezi un copac invers cu rãdãcinile spre cer, sau foloseºti fragmente literare ca sã te descrii. ,,Spune-mi despre cãldurã, primul lucru care îþi trece prin minte” ,,În deºert a nins, nu ºtiam cã e posibil asta¨. Scrie mereu pe o foaie câte ceva. Parcã scrie un roman despre mine. Hei ºi eu scriu un roman despre mine. Nu-mi fura ideea. Înþelegi?
Din sufragerie se aude vocea mamei care îmi spune sã mã grabesc ,,Hai, sã nu întârziem”. Sunt aºa de emoþionaþi de parcã astãzi doctorul o sã-mi dea un medicament care sã-mi prelungeascã speranþa de viaþã. Într-un fel poate cã aºa ºi e. Dimineaþa fac totul mai încet. E cazul ºi azi. Nu e gravitaþie în camera asta. Pãºesc pe lunã. Dar când mã schimb de costumul de astronaut o fac imediat. Sunt deja în camera de depresurizare.
M-am îmbrãcat însã prea repede de data asta. Normal cã m-am îmbrãcat repede. Îmi ºi dau seama de ce acum. Ar trebui sã fiu dat în judecatã de toate companiile de modã, nu numai de cele pe care le port acum. E un întreg atentat la tot sezonul ãsta de toamnã ºi nu numai. Arãt ca un cuier. Dar eu nu mã îmbrac în toamna asta tristã. ªi nu în funcþie de cum vor ei. Dacã mã gândesc ceva mai mult îmi stã chiar bine. Cred cã ar fi trebuit sã-mi patentez moda Converºilor, cea cu un adidas de un fel ºi celãlalt de alt fel. Aº fi fost bogat. Cam orice îmi vine cum trebuie. Cel puþin în viziunea asta. Obsesia asta dupã simetrii trebuie zdrobitã. Înþeleg cã suntem simetrici, dar eu sunt asimetric mai ales dimineaþa. Aº putea la fel de bine sã ies în pijamale pe stradã ºi sã mã simt excelent în pielea mea astãzi. Mai ales cã în spital trebuie sã te schimbi la loc în pijamale. Uniforma standard. Ca sã se ºtie care sunt bolnavii ºi care doctorii, cine trebuie compãtimit ºi cine admirat ºi mai ales cine ar putea fi contagios.
În cele din urmã iatã-mã pe scaunul din spate al maºinii. Cum am ajuns aici, nu ºtiu. Imediat o sã mã trezesc într-un cãrucior de bebeluº, obligat sã mãnânc tot felul de chestii care nu-mi plac. Ca tipul ãla care trebuia sã mãnânce o caracatiþã vie pentru cã un chelner musculos i-a zis ,,Mãnâncã acum. Dupã ce moare devine otrãvitoare”. O sã vomit, e clar. Întotdeauna am avut rãu de maºinã. Trebuia sã stau pe scaunul din faþã. Cobor, vomit. E porþia de asearã. Bine cã nu ai voie sã mãnânci nimic când faci analize. Data viitoare îmi vomit maþele.
Pânã la spital mirosul de vomã s-a mai dus. Suntem la poarta spitalului. Tata îi dã tipului ceva sã ne lase sã parcãm. Aveam totuºi programare. Nu mergem în rai. Nici acolo nu se dã mitã. Cobor din maºinã ºi mã îndepãrtez. Mã uit dupã ai mei. Zece Dacii albe aliniate. Habar n-am din care am ieºit. N-are niciun rost sã încerc sã aflu. Vor veni ºi ei imediat.
Tata e deja la altã poartã, unde desface lanþul de pe partea cu Centrul de Excelenþã ca sã ajungã mai repede. Mã strigã sã vin. Din spate mama îmi spune ,,Hai, sã nu întârziem”. La intrarea în spital alt portar. Nici închisoare de maximã securitate nu e. Zâmbesc cu subînþeles ºi îmi spun ,,Nu aici, în partea cealaltã þin nebunii! – ªi cred cã unul din ei mi-a cerut o þigarã.” Mã uit spre locul acela, unde chiar þin nebunii. Mã pot mândri cã am fost vecin cu ei câteva luni, chiar dacã eu am fost în clãdirea traumelor cerebrale, a anevrismelor, afaziilor ºi a asistentelor urâte care þipã mereu ,,De ce te-ai piºat pe tine?” Pentru numele lui Dumnezeu omul e paralizat.
,,Unde mergeþi?” se aude din nou portarul. Celãlalt dinainte avea un câine. Era un drãgãlaº ºi chiar m-am apucat sã-l mângâi. El a considerat cã trebuie sã mã muºte de deget. Nu era necesar. Nici nu ºtiu de ce l-am mângait. De unde pornirea asta? Nu suport câinii de obicei. Asta pentru cã mi-e fricã de ei. Dar ãsta, avea exact vârsta la care la þarã era aruncat în gârlã într-un sac strâns bine la gât cu mai multe noduri. Lãbuº de la þarã, cu el mã jucam, pânã m-a muºcat când am vrut sã-i iau o gãleatã cu mâncare sau apã, care îi stãtea prinsã de gât ºi mi se pãrea cã îl încurca. Nemernica potaie, cum sã creadã cã aveam sã-i fur mâncarea, eu îi aruncam mereu colþuri de pâine ºi o grãmadã de oase. Cum sã interpretez? Cã nu-i plãcea meniul ºi data viitoare sã-i dau ºi niºte carne? S-a-nfruptat el numai bine din a mea. Carne de om. Aici se fac operaþii. Îmi vine sã vomit din nou.
Dar n-o fac. A venit o d-nã dr. care sã ne conducã la subsol, la minus unu. Nici cercurile din Infern nu sunt aici, operaþiile sunt sigure - neriscante e cred mult mai potrivit ºi mai asigurator- dar ºi nedureroase, fãcute cu ajutorul razelor gamma-knife ºi nu cu al bisturiului, cum se precizeazã mereu. Mama avea un mod mai plastic de a se exprima, folosea cuvântul topor. La auzul acestor explicaþii paterne capul meu se spãrgea ca o buturugã deseori. Iar apoi mã gândeam „De ce nu drujbã?” În legãturã cu locul ãsta ce e drept numai damnaþii vin aici. Dar cãutând mântuirea. Numai damnaþii ºi familiile lor. Poate îºi închipuiesc cã vor împarþi durerea, dar nu e aºa. Nu e deloc aºa. Într-un fel e ca la naºtere. Când idiotul ãla – el nu mai e tatãl atunci – îþi spune ,,Împinge, împinge” ºi el nu face nimic, el nu împinge. Naºterea e la fel de dureroasã ca moartea uneori.
Ai mei aºteptau sã vinã cineva care sã ne conducã la RMN. Întotdeauna mi-a plãcut asta la mama. Întotdeuna dãdeAM examenul. Nu dãdeaAM ºi corijenþele. Dar încercarea asta era eroicã aºa cã era demn sã ia ºi ea parte într-un fel sau altul. Chiar dacã nu ei i se fãcea RMN-ul, fãceam RMN-ul. Totuºi e mai mult de atât, mult mai mult. Dupã rezultat ea putea spune dacã trãim sau murim, pentru cã ea chiar fãcea totul cu mine. Dacã muream, sunt sigur cã ar fi murit ºi ea.
Aici a început totul înspre vindecare, în locul ãsta în care e atâta moarte în oamenii întinºi care suferã ºi în care e ºi atâta viaþã plutind deasupra lor, speranþã de viaþã cã se vor face bine ºi cã moartea nu va mai fi în viaþa lor, deºi ea va rãmâne întodeauna. Moartea ºi viaþa vor învãþa sã convieþuiascã împreunã. Nu va mai fi ca înainte când eram plini de viaþa, dar nu va mai fi nici ca înainte când eram goi de ea. Trebuie sã te detaºezi un pic de tabla de ºah ca sã nu înnebuneºti mai ales când joci singur, trebuie sã uiþi ce a gândea albul, ca sã poþi muta cu negrul.
Aici m-am gândit ºi dacã Georgianei o sã-i pese dacã aº muri sau dacã mã fac bine. ªi deasupra erau ei, cãrora le pãsa infinit mai mult ºi singurii care meritau gândurile mele. Mama care era gata sã mã mai nascã odatã ºi tata care a plâns când am deschis ochii, deºi nu plânsese la înmormântarea lui taicã-su. Mama ºi tata care au muncit pentru mine ºi care acum s-au împrumutat la bancã datori sã mai munceascã odatã pentru mine, când în ordinea vieþii venea rândul meu. N-aº fi vrut sã mã gândesc la ea. Ziua asta n-avea nicio legãtura cu ea. Dar totuºi avea. Ca atunci.
Priveam în jur. În minte îmi reveneau flash-back-uri. Oamenii de aici aveau ºi ei mãºti care sa le susþinã capul ca sã nu se miºte în timpul intervenþiei, dar mult mai simple decât cea pe care am avut-o eu. Am avut o mascã exact ca în Rãzboiul Stelelor din pricinã cã am capul oval ºi nu rotund. Îmi plãcea asta, mã simþeam bine, mã fãcea unic. Þin minte cã eram atât de cretin cã aº fi vrut o pozã. Mi-am amintit instantaneu de o istorioarã anecdoticã a unui coleg care ne povestea cã la o înmormântare toatã lumea se fotografia cu mortul. Atracþia asta spre morbid, spre vedeta bolnavului pus în centrul atenþiei ca atunci când îmi descriam simptomele crizei studenþilor de la medicinã. Eram aºa de mândru, eram unic. ªi era ºi o studentã frumoasã, care m-a întrebat ce vârstã am ºi mi s-a pãrut cã flirta cu mine sau eu cu ea, ce mai conta. Eram atât de cretin cã aº fi scos-o la o cafea ºi i-aº fi povestit totul despre boala mea, despre cum e în comã, despre simptomele care mi-au scãpat la prima prezentare cu studenþii ºi despre moarte. Aº fi scos-o la o cafea ºi i-aº fi vorbit despre moarte. ªi poate cã ºi ea ar fi pus botul.
Mã uitam la chipurile oamenilor ºi în jur. Nu mai era aglomerat ca atunci când aºteptau patru persoane operaþia. ªi nu era tot atâta suferinþã. Sau poate cã era, tipul ãla are tumoare lichidã, dar e altfel când vezi totul din afarã. E ca ºi cum ai vedea rãzboiul din Irak ºi morþii rãzboiului la televizor. Pe net am vãzut totuºi o pozã cutremurãtoare odatã, cu o mamã ºi pântecele sfâºiat. Era însãrcinatã. Înãuntru i se vedea copilul care n-a apucat sã se nascã. Copiiilor trebuie sã le pui muzicã de la câteva luni. Le influenþeazã creºterea. O aud. Probabil pentru el a fost ca ºi cum ar fi ascultat rãzboiul la radio. Sau poate cã ºtia dintotdeauna ce se va întâmpla ºi a încercat sã se nascã mai devreme. Era singura lui ºansã.
Mi s-a spus cã dupã o vreme nu o sã mai simt durerea ºuruburilor din cap. Le-am simþit mereu. ,,M-au minþit nenorociþii. Puteau sã fie sinceri, doar e durerea mea, nu a lor.” Mi se pãrea cã cineva mi-a bãtut cuie în cap. Nici anestezia aia nu m-a ajutat cu nimic, deºi aveam impresia mereu cã leºin de la ea. Crucificarea de bunã voie. Mântuirea damnaþilor. Eram un pãcãtos clasa întâi ºi eu mã gândeam la cât timp a simþit cuiele Iisus. În braþe, în picioare. Probabil cã pânã în ultimul moment al vieþii sale omeneºti. Nu a trucat nimic. ªi nici n-avea vreun fel de anestezie. Oricum dând la o parte eretismul era ºi un pic exageratã asemãnarea mea. Mai bine rãmânem la Rãzboiul stelelor ºi masca mea. De unde iubirea asta pentru suferinþã? Suferinþã pentru artã. Aveam o altã impresie despre anestezii ca ºi despre somnifere. Asistenta vorbea cu mama despre mine crezând cã dorm. La un moment dat am cerut puþinã apã. ,,Nu doarme?” Dimineaþã îmi înmuguriserã douã corniþe în locul ºuruburilor. Erau acoperite însã cu plasturi.
În aºteptare era ºi atunci un om care avea o tumoare lichidã – sau poate doar atunci, ºi nu ºi acum? Da, aºa era. ªi mai era o bolnavã din Baia Mare care tocmai ieºise ºi îl minþea încercând sã-l încurajeze, cã n-o sã doarã prea tare, deºi i se citea durerea pe faþa. ªi soþia îl minþea. Toþi ne minþeau. Pânã ºi noi ne minþeam.
Nici pereþii nu mai sunt la fel. Atunci totul era aproape nou. Dupã operaþie am spus cã n-aº mai fi în stare sã mã operez ºi a doua oarã. Acum o mai fac odatã dacã mã fac ca înainte. Mintea se regenereazã repede. Are un bandaj special.
Tata vorbea cu un bolnav din Botoºani. Povestea îmi amintea de Domnul Lãzãrescu, care abia luase Palme D´Or atunci ºi era foarte la modã în cercurile mele. Toatã lumea vorbea despre el. Aici spitalul vorbea despre el. Doctorii la fel, chiar dacã nu spuneau nimic, iar domnul acesta simpatic vorbea despre el, fãrã s-o ºtie. Povestea cum de este încã în viaþã. Chiar dacã abia se operase avea aºteptãri mari de la viaþã. Chiar dacã era bãtrân. Doar un alt tip din spitalul de lângã, unde se fac operaþii cu bisturiul, mai avea atâta vitalitate. Dar acela era mult mai tânãr ºi avea o femeie frumoasã lângã el care-l iubea. Acest bãtrân e singur. Plus cã tipul de care spun eu tocmai scãpase dintr-o operaþie foarte grea, care a durat mai multe ore în ºir. Avea toate motivele sã fie fericit. Riscase totul pe o carte ºi îi reuºise. Râdea ºi mai important îi fãcea pe cei din jur sã râdã tot timpul. Oameni grav bolnavi care uitau de moarte, sau poate cã îi râdeau în faþã, sau deja prieteni cu ea îi zâmbeau înapoi. Nu mai ºtiu dacã tot din salonul ãla, timpul ãla, cineva spusese cã a venit la spital sã se plângã, nu sã râdã.
Bãtrânul acesta însã n-a vrut sã riºte. Nici mãcar puþinii ani pe care-i mai avea. Tocmai se pregãtea de operaþie în cealaltã parte, ºi semnase totul, însã când a auzit cã în dimineaþa aceea, în care trebuia sã-l opereze pe el, muriserã cinci oameni ºi-a fãcut bagajul ºi a plecat.
Probabil cã ºi-a zis cã doctorii erau ieºiþi din mânã în ziua aia ºi nu voia ca sã ºi-o mai încerce ºi pe el. Sau poate cã era pur ºi simplu superstiþios. Sau doar era frica de moarte. Când a venit frizerul sã-l tundã era deja la poartã. Muriserã cinci oameni în ziua aia. Toþi cu stomacul gol ºi fãrã o tunsoare decentã, doar cu capul gol ca niºte puiºori neajutoraþi. Cinci oameni morþi în operaþie într-o zi. Aºa cunosc eu ziua aia. ªi eu trebuia sã fiu operat atunci. Data asta nu mi-e cunoscutã nici azi. ªtiu doar cã erau cinci morþi. Niciunul din noi n-a vrut sã fie al ºaselea. Ai mei n-au vrut sã semneze, eu m-am trezit din comã.
Îmi dau seama cã doctorii au vãzut multe morþi, sunt obiºnuiþi cu asta, dar cinci oameni într-o zi cred cã a fost mult ºi pentru ei. Cred cã pânã ºi pentru profesor care n-a reacþionat deloc bine când bãtrânul s-a întors cu bagajele fãcute sã-ºi cearã externarea ,,Pe ãsta sã nu-l mai primiþi niciodatã.” Cinci era un numãr ºi mai important pentru bãtrân, aceasta fiind a cincea internare a sa. Aºa cã pe lângã fricã de moarte, poate era ºi superstiþios. Poate cã pe atunci o pisicã neagrã a dat târcoale spitalului. Nu mai conteazã. Acum era liniºtit ºi îºi aºtepta controlul sã vadã evoluþia dupã intervenþia cu gama-knife. Avea sã afle cã s-a vindecat în proporþie de 50%. Dupã mica evadare din spital profesorul s-a putut confesa în sfârºit unui pacient în legãturã cu grijile sale ,,Bine cã nu v-aþi operat, aºa poate mai traiþi încã 50 de ani!” A aflat de Centrul de Excelenþã, care e chiar vis-à-vis, abia dupã ce a ajuns acasã în Ardeal. ªi asta nu de la un doctor, ci de la telejurnal. Aºa cum a luat primul tren spre casã aºa a luat primul tren înapoi spre Bucureºti. κi putea privi durerea pusã prinsã în piuneze pe perete. Se uita la ea ca la o pânzã pictatã în chinuri îngrozitore ºi ºtia cã nu mai poate face alta ,,Nicio operaþie”.
În timp ce fãceam RMN-ul m-am întors în timp la momentul când simþeam cã eram uitat acolo. Cu toatã durerea de cap ºi cu muzica asta extraterestrã, care o fãcea ºi mai insuportabilã. M-au întrebat totuºi ce muzicã sã-mi punã. Techno a fost. Înainte fusese muzicã clasicã.
Imagineazã-þi pe cineva care are un atac de cord în timpul simfoniei a noua de Beethoven. Desigur moartea pe muzicã de Beethoven e o moarte violentã, una în care iei dupã tine cel puþin jumãtate din cãrþile de pe noptierã, iar oglinda se parge în mii de bucãþi odatã cu aterizarea ta. Tâmplele îþi zvâcnesc, venele ies pe dinafarã, în tine e o stare de pulsaþie ca la o durere de mãsea, iar cauza morþii e cu siguranþã un atac cerebral sau o crizã foarte dureroasã. Moartea pe un concert de Bach însã e o moarte liniºtitã. Se poate întâmpla pânã ºi în somn, dar dacã nu, probabil cã o sã cazi spre norocul tãu în pat ºi aterizezi uºor în slow motion ca un fulg. Nu e multã durere, ci te loveºte o stare de conºtiinþã ºi împãcare. Ca ºi cum ai fi în braþele cuiva iubit.
Dupã ce am ieºit am aflat cã mã vindecasem în proporþie de 90%. Ar fi fost o veste foarte bunã, dar nu eram mulþumit pentru cã ºtiam cã ieri mi se fãcuse rãu. De aia aº fi preferat sã mai aºtept, simþeam cã venisem azi degeaba. Singurul lucru pentru care venisem era sã nu fie mai rãu. Apoi doctorul a pomenit ceva de o hemoragie, care se vindecã mai greu – nu ºtiusem niciodata de ea. Þin minte cã o clipã mortul din pozã îmi zâmbea din nou, aranjat la costum ºi pãrea mândru de mine ,,Avusesem o hemoragie”. Puteam oricând sã pun în ramã RMN-ul ca pe o diplomã de viaþã. ªi de moarte, pentru cã nu oricine obþine diplome de moarte când încã este în viaþã.
Voiam sã aflu mai multe detalii despre viaþa acestei hemoragii. Doctorul îmi spunea cã trebuie sã pornesc de la premiza cã o sã iau pastile toatã viaþa. Dupã vestea asta îmi tãiase tot elanul aºa cã nu l-am mai întrebat. Peste câteva luni aveam sã am altã hemoragie fãrã sã ºtiu. Am tratat-o cu mult spirt îmbibat într-un prosop ºi poezie. Mã durea capul îngrozitor ºi eu m-am apucat sã scriu. Toate astea. Dintr-o hemoragie.