Prin poarta datã în lãturi a parcului, nãvãlise convoiul. Ochii erau adânci, drum în searã. Cine nu trecuse pe acolo? Poate fluturi îndoliaþi cãzuserã din arbori. Poate ospãþul toameni sfârºise prin dansul aiurit pe cãrãri de palide prinþese.
Prin ridurile timpului s-au îndreptat acolo, spre mijlocul parcului. Sub pleoapa de întuneric sclipeau în albastru nuferii, surâsul sãrutãrilor de altãdatã.
În noaptea trecutã, zâmbetele femeii erau tot atâtea zaruri aruncate pe mese. Târziu, rãnile nopþii se cicatrizau ºi luminile pãleau. ªi privirile pâlpâiau cu alcoolul, ostenite.
Înspre capelã, în apus, soarele mai apãruse odatã la ferestruica cerului, madonã din vremurile copilãriei. Dar pe vitralii apele tremuraserã nebune, cu presimþiri Fecioarã, anotimpul se îngropase de timpuriu sub sicriul zilelor de sticlã.
Nu va trece mult. Din aleile amurgului se opri caleaºca ºi balul nopþii începu prin serpentinele lunare.

*

Pe cer, un semn în alb de nuntã
Vestind din aripã mãreþ alai,
Din evantai argint a-nfiorat, sfioase,
Prin pomii toþi în bucle, marchizele de mai.

Încearcã Venus iar surâs fãþarnic
Învãluind-o toatã lilial.
Cunosc buchetul mincinos ºi darnic:
El putrezeºte-n primãvara de cristal