Noaptea sfârşea ca un lemn în cămin.
Harpele întunericului, năvod pentru statuiele de fildeş din salonul amintirilor, se topeau sub cenuşa de aur a vocilor din lună.
Anii, aceşti nasturi căzuţi de la haina timpului, se îngroapă în carnea de umbre.
Oglinda viitorului, ochiul dinăuntru, a sfredelit cu un rubin cărbunele: urme din moartea galbenă a osului, scheletul e al tău şi nu vei trece gardul infinitului.
Halatul de abanos, linişte a sinucigaşului, îţi va rămâne în pipăit şi în dorinţă.
Se năruie pereţii aerului, plantele sună zimţii, descătuşaţi de echilibru, vinele globului înroşesc haosul.
Pe lacul cerului, îndepărtată, pluteşte nufăr, fantezia de sânge a buzelor tale.
Degetele albastre ale privirii îmi mângâie obrazul sufletului.
Da. Şi în piruetele de fum, gura de cretă a nopţii abureşte geamul visului.