Monica Lovinescu: Etica neuitării, Ed. Humanitas, Colecția Zeitgeist, îngrijită de Vladimir Tismăneanu, 2008.

(Prezentarea cărții, făcută la Expoziția Națională de carte Humanitas de la Biblioteca Bucovinei, Suceava, 7 mai, ora 16:30 - de Angela Furtună)

Cartea de față este un eveniment literar autentic al anului 2008. Un eveniment care ne amintește despre necesitatea memoriei, despre asumarea responsabilității, despre importanța adevărului și a recunoașterii valorilor: în istorie, în cultură și literatură, în politică, în filosofia politică. Dar și de faptul că unul dintre meritele Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca vizează apostolatul legat de fenomenul Humanitas. La începutul anilor 90, după Dan C. Mihăilescu (vezi Idei cu zimți, Viață literară III, ian. 2007-iulie 2008, Ed. Humanitas, 2008, p. 240) a fost imens rolul deținut de Monici „în sprijinirea masivă a proiectului Humanitas, prin care Gabriel Liiceanu a schimbat fundamental starea culturii politice românești. Niciodată nu le vom fi îndeajuns recunoscători pentru aceasta”.

Adaug la rândul meu că, știind de acum care este prețul libertății, nu vom înceta niciodată de a ne plăti moralmente datoria față de marele mentor care a fost Monica Lovinescu.

Zeitgeist. Vladimir Tismăneanu și Zeitgeist.

Colecția Zeitgeist vrea să fie un veritabil far pentru Spiritul Timpului. Așadar, un mainstream, o eră și un trend, prin toate laturile esențiale ce le pot defini: intelectuală, culturală, etică și de climat politic. Un genius seculi ce urcă de la Herder, și prin alți Romantici germani, până la Filosofia istoriei a lui Hegel. Zeitgeist se referă și la acel ethos caracteristic unui grup, definit de un mod particular de a vedea lumea, raportat la o anumită perioadă de evoluție socio-culturală și contribuind în mod decisiv la cristalizarea conștiinței și a identității sociale.

Colecția Zeitgeist are de la bun început un angajament cu cititorii: e menită să deschidă punți intelectuale, să exploreze fără inhibiții natura și efectele radicalismelor politice moderne și să demonstreze validitatea perspectivelor pluraliste în înțelegerea lumii de azi.

Cărțile din Colecția Zeitgeist vorbesc despre mituri, utopii, revoluții, despre destinul omului într-un univers în care ideologii cu pretenții salvatoare continuă să inspire pasiuni colective cu consecințe nu o dată catastrofice.

Propunând o panoramă a ideilor-forță din lumea contemporană, „Zeitgeist” este o colecție care invită la luciditate și responsabilitate.

Cărțile din această colecție se adresează tuturor celor interesați de necontenita tensiune dintre societatea deschisă și adversarii ei.

Colecția include lucrări filosofice, politologice, literare și se adresează elevilor, studenților, ziariștilor, tuturor celor interesați de viața spiritului în lumea de astăzi.

Până la ora actuală, au apărut în această colecție:

Albert Camus si Arthur Koestler -, Reflecții asupra pedepsei cu moartea,

Monica Lovinescu -, Etica neuitării

Georges Sorel -, Relfecții asupra violenței,

Cweslav Milosz -, Gândirea captivă, (scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia și de a rămâne în Vest).


Monica Lovinescu.

„O spun cu deplină responsabilitate și convingere – în cultura română, Monica Lovinescu a fost cea mai rafinată cunoscătoare, exegetă, analistă a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea și demistificarea pretențiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legăturile de adâncime, infra-raționale, dintre comunismul românesc (și nu numai) și variile încarnări ale fascismului. Când regimul comunist a îmbrățișat temele, fantasmele și obsesiile extremei drepte interbelice, făcându-le ale sale, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai târziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. La un ceas când asistăm la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice, găsim în opera Monicăi Lovinescu argumente imbatabile pentru a nu uita”.(Vladimir Tismăneanu)

……………………………………………………………………………………………....................

Ei bine, cartea este o minune de rafinament intelectual și filosofic. O demonstrație de forță a unei minți analitice rare la români.

...89 articole, începând cu cel din 18 iulie 1961, intitulat Revizioniștii francezi, sau cel din 20 august 1963 și intitulat Raymond Aron și sensul istoriei, până la articole din anii 2000, cum e cel intitulat Privirea clinică, p. 470, sau Un document fără precedent: Ultima carte (text integral al declarațiilor de anchetă ale lui Anton Golopenția aflate în Arhivele S.R.I.. Introducere și anexă de prof. dr. Sanda Golopenția, Ed. Enciclopedică, București, 2001).

Temele acestei culegeri de articole și de studii esențiale definesc o mare gânditoare și un strălucit filosof politic, preocupat cu înverșunare de rădăcinile Răului totalitar și de combaterea fructelor sale amare. Citite prima oară la microfonul Radio Europa Liberă, sub dictatură, aceste articole nu sunt numai simple produse intelectuale scrise în spiritul Societății Deschise, antibolșevice și anticeaușiste, ci și veritabile acte de libertate de gândire ale autoarei și veritabile perfuzii de demnitate pentru ascultători.

Cine erau ascultătorii Radio Europa Liberă, în anii 60, 70, 80, 90 sau 2000? Nimeni alții decât cetățenii români rămași de partea sovietizată a Cortinei de Fier, unde sunt supuși neîncetat unei atroce presiuni propagandistice și de contaminare cu ideologia totalitară.

Există, la mijlocul cărții, ca pentru a marca un miez dar și un centru al întregii actvitități a autoarei, un eseu polemic decisiv „Noua Dreaptă de la București”(din 2 noiembrie 1984):

Aici, Monica Lovinescu observă, chiar la p.255, că regimul Ceaușescu evoluase, odată cu creșterea cultului personalității, înspre „o parodie de naționalism atât de penibilă, încât a reușit performanța de a deznaționaliza complet o tânără generație, ce nu mai visează la altceva decât să-și părăsească țara și să plece unde o vedea cu ochii. Parlamentul european constata, în septembrie (1984, n.m.), că „în nici o altă țară a Europei de Răsărit problema emigrării n-a ajuns la o astfel de acuitate”. Evident, situația economică dezastruoasă explică în parte o astfel de dorință masivă de a pleca. Dar, cum se constata și la Strasbourg, nu numai criza economică, ci și criza „politică și morală”. În fond, criza însăși a sentimentului patriotic.”

Ei bine, în jurul acestui eseu și al acestor idei voi prezenta în cele ce urmează cartea Etica neuitării.

Lectura cărții de față se poate face în mai multe chei.

Există o cheie istoric-cronologică, dar și un fir biografic.

Un fir jurnalistic, precum și o cheie politică.

O cheie literar-memorialistică, precum și o cheie filosofică.

Interesant, ca model pentru analiza cărții semnate de Monica Lovinescu, mi se pare demersul moral specific autoarei și rămas ca un concept distinct al est-eticii; profesorul Vladimir Tismăneanu – cel mai important discipol care urmează linia Monicăi Lovinescu sub abordarea politologică și de filosofie politică, precum și îngrijitorul acestei cărți și al Colecției Zeitgeist -, a explicat (p.5, Hermeneutica libertății) miza acestui discurs: „Atacurile împotriva Monicăi Lovinescu venite din zona xenofob-stalinoidă (Eugen Barbu și echipa sa de demagogi fascisto-comuniști, cei pe care ea îi numea, cu infinit dispreț, „trepădușii de Curte Nouă”) dădeau măsura unei lupte care a continuat și după decembrie 1989: aceea dintre susținătorii modernității politice și estetice, pe de o parte, și partizanii unui autarhism, în fapt, un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicistă care a făcut atâta rău culturii românești în perioada interbelică” (adaug, aici, un comentariu cu notă personală, pentru a exemplifica: despre prelungirea acestei lupte astăzi și despre consecințele ei catastrofale pentru cultura română, să dăm doar un singur exemplu, venit chiar din vecinătatea noastră bucovineană - Festivalul Eusebiu Camilar oficiază anual cultul personalității unui scriitor ce a fost un pilon al realismului socialist sever și al protocronismului incipient radical, nelăsând literaturii române o operă estetică valoroasă, cum nici una est-etică, ci dimpotrivă, mari pilde de capitulare morală impardonabile. Rămâne uluitor, de aceea, pelerinajul conștiincios la o statuie a spiritului colectivist-etnicist, făcut și în zilele din urmă cu fast și cu seducție publică de intelectuali valoroși, dar și de generații noi ce preiau astfel din nou și din mers secera și ciocanul, iară nu pașaportul pentru democrație și libertate).

……………………………………………………………………………………………........................

Revenind la spusele anterioare, pentru a bara calea oricărei interpretări excesive a afirmațiilor sale din Introducere la volum, Vladimir Tismăneanu face repede precizarea următoare: „ nu este vorba aici de contestarea tradiției ori de exaltarea dezrădăcinării, ci de o susținere a sincronizării continue a culturii române cu marile direcții ale spiritului democratic modern”. Distinsul profesor de la Universitatea americană din Maryland conchide: „ nu cred că greșesc încadrându-i pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca în perimetrul a ceea ce putem numi patriotismul liberal. Mai precis spus, al unui sentiment național sobru care nu se jenează de valorile umaniste în care crede și care nu pactizează cu pompierismul șovin ori cu doctrinarismul descărnat al unei stângi tot mai sectare. Mândria națională nu este un păcat câtă vreme nu este utilizată manipulativ precum în acțiunile intolerante și oportuniste ale jandarmilor culturali. A-ți iubi națiunea este o chestiune de demnitate. Eroarea constă în a face din dimensiunea națională un fel de test absolut și mai ales de a o subordona unor porunci politice imediate. Patriotismul civic-liberal este structurat diferit de șovinismul resentimentar care azvârle iubirea tradiției în cel mai dezolant derizoriu prin chiar abolirea spiritului critic”.

Cartea Etica neuitării este recomandată oricărui cititor interesat să învețe câte ceva despre cum trebuie dusă lupta cu Răul totalitar, dar acest cititor e preferabil să fie mai ales cel aflat la început de drum, studentul în științe politice, filozofie ori litere, deoarece eseurile conținute de volum vorbesc despre „spiritul echilibrului valoric și examinează principalele contribuții ale Monicăi Lovinescu la constituirea unei etici întemeiate pe memorie”. Așadar, conținutul ideilor se adresează omului liber, și liber de presiunea Puterii totalitare, adică acelei conștiințe care devine aptă să viseze, să construiască și să lupte pentru valorile Societății Deschise și ale Binelui politic.

Trăim în vremuri la care asistăm – nu de puține ori fiind manipulați de discursul subliminal mediatic - la eforturi globalizate de spălare a creierului, dar și, pe plan intern, „la strădanii insidioase de obliterare a conștiinței istorice”. Monica Lovinescu, înarmată de fiecare dată cu acribie și analiză fină, oferă motive temeinice de a nu uita și de a face din memorie o salvare.

Pregătind discursul de receptare a acestei cărți, și Vladimir Tismăneanu atrage atenția asupra unei dihotomii paradoxale, asupra căreia a insistat pe vremuri însăși autoarea și grație căreia amândoi și-a făcut ulterior numeroși dușmani: „observând, în consens cu Alain Besançon, absența ori mai degrabă debilitatea unei acțiuni de damnatio memoriae în raport cu comunismul, similară celei constant întreprinse în raport cu nazismul, Monica Lovinescu nota cu melancolică amărăciune faptul scandalos că pentru cei mai mulți comunismul apare ca „un fel de accident meteorologic”, o aberație pasageră de care nimeni nu poate fi ținut la răspundere. (Detalii găsim în Asimetria indulgenței, p. 445, n.m.). Pledând, împreună cu Virgil Ierunca, împotriva dublelor standarde în explorarea totalitarimsului de stânga și de dreapta, Monica Lovinescu a atins nervul sensibil al unor oameni care până atunci se jurau că o admiră. La fel a fost admonestat și rău interpretat Czeslaw Milosz de către unii în Polonia, când a spus același lucru: ambele sisteme totalitare au fost monstruoase, ambele au fost exterministe, ambele merită o condamnare fără drept de apel”.

Iată, acum, cu ajutorul selecției lui Vladimir Tismăneanu – operată în suita de eseuri și articole publicate de domnia sa în acest ultim an după plecarea Monicăi - , câteva repere obligatorii, câteva dimensiuni ale spiritului Monicăi Lovinescu ce își pun amprenta asupra articolelor cuprinse în volum:

* 1. Spiritul de înger gardian al conștiinței și al idealurilor libertății, valabile în timpurile dictaturii dar și după dictatură, în vremuri „ce păreau să îndemne la stoică resemnare”. Să ne amintim cum, la echipa Radio Europa Liberă, „Monica Lovinescu este însoțită de Virgil Ierunca, Noel Bernard, Vlad Georgescu, Emil Hurezeanu, Nestor Ratesh, Gelu Ionescu, Nicolae Stroescu, N.C.Munteanu, Șerban Orescu, Vladimir Tismăneanu”. Dar și de un Cornel Chiriac, care a alimentat tinerii de atunci, prin emisiunea Metronom, Music By Request, cu toată muzica bună a Occidentului din acele timpuri.

În articolul Raymond Aron și sensul istoriei, p. 31, Monica Lovinescu apreciază capacitatea lui Aron de a critica reaua credință a intelectualilor care se supun mistificării totalitare. Urmându-l în multe direcții pe Aron, Monica Lovinescu s-a ridicat la rândul ei ca o voce care cheamă spre datoriile clarviziunii. Ea vede cum marxismul, aflat între utopie și mitologie degradantă, își trage poate puterea tocmai din suprema sa iraționalitate (p. 34).

* 2. Verticalitatea și gustul pentru adevăr, Bine, dreptate și frumos: „când nu puțini alegeau calea compromisurilor ignobile, emisiunile ei au vorbit despre șansele gândirii autonome într-un univers întemeiat pe neadevăr”. Un articol interesant la această temă poate fi vizitat la p. 410, Arhivele și adevărul; sau la p. 414, Arhivele mărturisesc. Apoi, Sindromul amânării, p. 425 (despre rolul arhivelor, care au dobândit, de prin anii 70-80, în multe domenii – și îndeosebi cel literar – o importanță centrală. Aș spune chiar inițiatică (…). Monica Lovinescu critică, la acest capitol, sindromul amânării de care suferă românii: ”Noi nu acceptăm, nici nu refuzăm. Amânăm orice gest chirurgical. Am ieșit din marele spital al totalitarismului, neoperați, încă nevindecați, purtători mai departe de germeni, contaminatori și cotaminați laolaltă, într-un nefiresc amalgam. Accesul la dosare pe plan individual, consultarea arhivelor de către cercetători ar risca să ne ridice febra, iar nouă ne place să ne credem convalescenți și, pentru a perpetua iluzia, pur și simplu nu ne luăm temperatura. Nu încă. Amânăm.”

Vedem și astăzi, la douăzeci de ani de la căderea dictaturii, unde au dus aceste amânări, cât de scump plătim pentru lipsa de adevăr și pentru privarea de tratament corect al traumelor: România a irosit potențialul de însănătoșire, comportându-se ca un organism bolnav, incapabil să-și cunoască realitatea, șansele și trecutul, dar și viitorul.

* 3. Gustul pentru apărarea limbii și culturii române: „grație Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, limba românească și-a păstrat tâlcurile sale firești, amenințate de vacarmul propagandistic susținut de trâmbițașii dictaturii”. Lectura eseurilor și articolelor permite intense experiențe de regalare cu o limbă românească inteligentă și vie, suplă și abilă. Vezi articolul O urgență: Deparazitarea limbajului, p. 294. Sau Estetul anonim, p. 301. Dar și Despărțirea de caragialism, p. 306.

* 4. Salvarea memoriei a constituit o prioritate în activitatea Monicăi Lovinescu și în analizele conținute de articolele sale. Ea a știut că „obiectivul principal al totalitarismului este distrugerea amintirii, parazitarea și infectarea interiorității cu virusul duplicității și al lașității”.

În studiul Noua Dreaptă de la București, din 2 noiembrie 1984, Monica Lovinescu înfierează atacurile la adresa memoriei comise de Artur Silvestri, care nu contenea să acuze de fascism „Grupul de la Paris”, folosind strategii ale maculării și ale dezinformării. Pentru a pune teoriile sale în epocă și în contextul corect, Monica Lovinescu face apel la două mari gânditoare ce au precedat-o și au inspirat-o, dar și la acel spiritus rectus slujit de acestea. Astfel:

„Încă din 1956, nu o vom aminti niciodată îndeajuns, Jeanne Hersch – într-un studiu capital, Idéologies et réalité, plasa partidul comunist la dreapta eșichierului politic, imediat după fasciști. „Voi numi de stânga ideologia ce insistă cel mai mult asupra libertății, - scrie ea -, iar de dreapta, pe aceea ce insistă cel mai mult asupra autorității înarmate a forței; în acest sens, comunismul intervine imediat după fascism”. Cât despre comunismul din URSS, Jeanne Hersch insista asupra caracterului său naționalist, reacționar și conservator. De fapt, constatând că adevărata aventură umană începe odată cu domesticirea fricii – acea frică dominând regnul animal -, Jeanne Hersch făcea o altă distincție – și mai importantă – între totalitarism (readucând prin teroare frica pe primul plan al existenței) și democrație (punând între om și frică ecranul protector al drepturilor și legilor ce le garantează).

Cât despre Hannah Arendt, din 1951, cu Originile totalitarismului (partea a treia a acestui studiu a fost reluată în Sistemul totalitar), ea găsea că deosebirile dintre stânga și dreapta devin desuete în fața fenomenului original al secolului al XIX-lea: totalitarismul, a cărui expresie perfectă este lagărul de concentrare. Analiza totalitarismului – așa cum a făcut-o Hannah Arendt – rămâne și azi, după ce atâtea studii au apărut pe aceași temă, de neclintit, îi vom repeta deci concluziile, deoarece nici o altă analiză n-a izbutit s-o infirme până în clipa de față”.

Monica Lovinescu reține și duce mai departe concluziile acestor premergătoare ilustre: „Totalitarismul – dezvăluindu-se doar în două regimuri ale secolului al XX-lea, nazismul și comunismul, -, se deosebește de orice altă formă de dictatură sau de tiranie înregistrată de-a lungul istoriei prin faptul că, în cadrul lui, omul este de prisos. Scopul constant al unui astfel de regim totalitar, scop realizabil în cadrul concentraționar (lagărul devenind modelul societății), este de a pune populația în afara legii. (…) Marginalizarea oamenilor în societate. Incertitudinea fundamentală întreținută asupra condiției umane însăși. Tiraniile ucideau: totalitarismul urmărește o crimă inedită până la el: uciderea în om a persoanei morale. Pentru prima dată în istorie martiriul devine imposibil. Antigona nu mai poate fi Antigona, după cum sugera și Thierry Maulnier, în La face de méduse du communisme” (apărut în anii 50 , și citat de Monica Lovinescu la p. 252). La p.253 autoarea precizează că „figura exemplară a acestei societăți a morții (fizice și spirituale) este lagărul, deoarece numai în cadrul lui poate fi lichidată orice spontaneitate, sub orice formă s-ar ivi ea, cea mai inofensivă, cea mai apolitică. Și Hannah Arendt scrie: „Câinele lui Pavlov, eșantionul uman redus la reacțiile sale cele mai elementare, iată cetățeanul model al unui stat totalitar. Un astfel de cetățean e greu de produs în afara lagărului.””

Continuând imbatabilul raționament, extrapolând cu argumente, Monica Lovinescu ajunge la concluzia că, paradoxal numai în aparență, regimul ceaușist a început să copieze și mai fidel atitudinea Kremlinului pe măsură ce a vrut să-și afișeze în fața lumii întregi independența față de el. Guvernul român a fost printre cele dintâi ce a adoptat, de pildă, noua tactică a Kremlinului în lupta cu dizidenții: azilurile psihiatrice. Iar în afară de metodele de represiune, anumite trăsături comuniste s-au îngroșat considerabil în anii finali ai ceaușismului: parodiile de naționalism, cu periodice izbucniri șovine, sau accentele de antisemitism recurent”.

* 5. Viața intelectuală și rostul intelighenției în relațiile cu Puterea au preocupat-o constant pe Monica Lovinescu. „A scris pagini de o rară luciditate despre situația vieții intelectuale atât din Vest, cât și din lumea comunizată. Eroii săi, intelectualii cu care s-a identificat, s-au numit Koestler, Arendt, Vasili Grossman, Soljenițîn, Jeanne Hersch, Milosz, Camus, Orwell, Souvarine, Ionesco. S-a identificat întru agonică suferință, ea care își pierduse mama în temnițele comuniste din România, cu Nadejda Mandelstam, al cărei soț, marele poet Osip Mandelstam, pierise în Gulag. A scris răscolitor despre poemul Requiem al Annei Ahmatova și despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, a salutat fiecare gest de curaj al intelectualilor români (Paul Goma, Dorin Tudoran, Dan petrescu, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana) și s-a solidarizat cu cei care apărau valorile spiritului (N. Manolescu, Al. George, Gh. Grigurcu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu)”, adaugă Vladimir Tismăneanu..

Monica Lovinescu a crezut în misiunea intelectualilor de a deveni factori activi și de a vorbi despre viitorul țării. Despre intelectuali și rolul lor, în alte articole din carte: „Pădurea de cruci: Ahmatova și Brodski”, p. 56. „15 ani de la moartea lui Orwell”, p. 45. Marea teroare, de Robert Conquest, p. 113. Interdicția Revizorului, spectacolul lui Lucian Pintilie, p. 133. Hannah Arendt și sistemul totalitar, p. 140 (unde Monica Lovinescu atrage atenția asupra celor două trăsături considerate de Hannah Arendt drept consubstanțiale unui regim totalitar: „uitarea forțată și crearea unui climat de irealitate. Acestea se regăseau în România dictatorială, unde frica nu mai avea nevoie neapărat de lagăre și închisori pentru a funcționa”, scria Monica Lovinescu la 15 martie 1973). Alte articole din acest registru: Memoriile Nadejdei Mandelstam, p. 158. Comitetul Intelectualilor pentru Europa Libertăților, p. 178. Boris Souvarine despre Panait Istrati, p. 211. Impactul lui Soljenițîn la Paris, p. 163. „Taina libertății” lui Nicolae Steinhardt, p. 259 („Gustul demnității se poate pierde, ca și acela al libertății” „Trebuie să știi să plătești: dacă vrei să fii liber, se impune să nu-ți fie frică de moarte”, și alte taine ale unei căi spirituale ce duc la dreapta judecată necesară pentru a alege între conștiință și carieră). Scriitorii și Canalul, p. 244 (unde autoarea dezvoltă o analiză minuțioasă, mergând pe urmele lucrării Lumea contemporană și literatura sovietică, în care Michel Heller vedea adevăratul act de naștere al realismului socialist, înainte chiar ca această denumire să existe, în scrierile lui Gorki asupra lagărelor de concentrare sovietice). Sau, de pildă, Silabisirea democrației, p. 289.

* 6. Articolele Monicăi Lovinescu au anunțat timp de decenii intenția de a pune în evidență și de a umple un regretabil vacuum de poziții teoretice credibile inspirate de marea tradiție liberal-conservatoare. Cu mult înainte de apariții, precum cea mai recentă de la Humanitas, cotată drept o „carte excepțională” de Vladimir Tismăneanu, semnată de Valeriu Stoica și Dragoș Paul Aligică, și intitulată „Reconstrucția dreptei”, Monica Lovinescu atrăgea atenția asupra faptului că în România ne lipsesc cărțile de substanță necesare culturii politice într-o țară democratică, ne lipseau până recent până și cărțile privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul și comunismul. Liberalismul autoarei a susținut îmbrățișarea principiilor liberalismului clasic și ale ordinii sociale a capitalismului. Eseuri interesante pe acestă temă: Silabisirea democrației, p. 289. Noua dreaptă de la București, p.250. „Paradoxul român”, p.313. De vină este „interbelicul”, p. 474.

* 7. „Problema Răului s-a aflat în centrul reflecției Monicăi Lovinescu. Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar astfel se poate construi acea viziune pe care gânditoarea americană Judith Shklar o definea drept liberalismul fricii. Hermeneutica libertății înseamnă respingerea complezenței placide, a acelui spirit flegmatic pentru care nu există linie despărțitoare între călăi și victime, între adevăr și minciună”.

Multe generații de tineri care au ascultat Emisiunile Monicăi Lovinescu la Radio Europa Liberă între anii 65 – 89-90 au învățat lecția demnității, încă în Gulag fiind și lipsiți de posibilități de exteriorizare a libertății. Poate că mare parte din explozia finală a Revoluției române (cea sinceră , cea necontaminată de jocurile de culise politice) s-a datorat acelei reprezentări despre Rău și despre refuzul Răului pe care și-au construit-o ascultătorii de radio pe unde scurte Europa Liberă și ai emisiunilor Monicăi Lovinescu.

Articole elocvente: Pentru un muzeu al erei comuniste, p.325. Asimetria indulgenței, p. 445. Negaționiștii de stânga, p. 449. Gramofonul ideologic, p. p.466 (despre derivele totalitare la care poate conduce și așa-zisa corectitudine politică).

…………………………………………………………………………………

Lectura cărții Etica neuitării este o aventură captivantă a minții și a inteligenței morale. Este o construcție interioară a sentimentului de libertate sau, pentru cei ce au fost captivi până acum în ideologii și hamuri spirituale, o proiecție salvatoare de eliberare, fie ea și în al doisprezecelea ceas.

Mă gândesc, după ce am parcurs această lume a libertății interioare, că abia acesta este adevăratul drum către Societatea Deschisă, cel care vine din interior, și nu dinspre tribune.

Marele câștig ar putea fi acum, pentru mine, cititorul și cetățeanul, revizitarea întrebării platoniciene: cine trebuie să conducă?, întrebare foarte importantă în teoria politică, în teoria legitimității și mai ales în teoria democrației. Pornind la drum acum înarmată cu toate avertismentele Monicăi Lovinescu, reflectez asupra actualității acestor teorii în statul de drept. Cândva, și Karl Popper afirmase că „un guvern are dreptul să comande atunci când este legitim, adică atunci când a fost ales, conform regulilor constituției, de majoritatea populației sau de reprezentanții acesteia. Dar nu trebuie să uităm că Hitler a ajuns la putere în mod legitim și că legea referitoare la puterile depline, care l-a propulsat ca dictator, a fost decisă de o majoritate parlamentară. Prin urmare, principiul legitimității nu e suficient. El este un răspuns la întrebarea platoniciană: cine trebuie să conducă? Prin urmare întrebarea însăși trebuie schimbată”.

Așadar, mai important este să aflăm la timp nu cine trebuie să conducă sau cine nu trebuie, cât cine sunt dușmanii Societății Deschise. Și să nu uităm niciodată că democrația nu este un Rai, ci este o strategie de combatere a unei dictaturi, a unei tyrannis. Despre natura conflictelor ce definesc lupta dintre moralitatea și imoralitatea unei democrații versus imoralitatea abolută a totalitarismului, numai politicienii și intelectualii pot da seamă. Rețin, la final, ca și Vladimir Tismăneanu recent într-un excelent articol intitulat Gramatica demnității - Pasiunea Monicăi Lovinescu, o amintire personală a reputatului profesor și discipol al autoarei. El devoalează publicului că Monica Lovinescu l-a sfătuit odată( iar Vladimir Tismăneanu nu a mai uitat, de atunci): „...continuă să dai studenților dumitale în bibliografia obligatorie, și nu în ultimul rând, Demonii lui Dostoievski: una dintre chei, și nu cea de pe urmă, stă sigur acolo”.

Despre ce cheie este vorba?

Evident despre cheia supraviețuirii noastre într-o lume în care încă prea puțini dintre noi își însușesc Etica neuitării.


Angela Furtună

7 mai