Trădarea cărturarilor



Înfruntarea permanentă dintre totalitarism și libertate nu privește numai problematica politică, ci se extinde și la artă și morală

Monica Lovinescu a urmat, în construirea personalității sale de tânăr critic și în formarea conștiinței civice, influențele lui Julien Benda, cunsocut și longeviv filosof, eseist, scriitor, critic literar și politolog francez, și unul dintre cărturarii cei mai nepopulari și greu digerabili pentru Europa ultimilor 100 de ani. Andrei Pipppidi opinează că „severitatea judecăților lui Benda, care au părut excesive la data apariției cărții, s-a dovedit mai târziu profetică”. Dar până la momentul acela, Benda a fost ostracizat, supus unor presiuni publice inimaginabile și urmărit de anatema socială, motiv pentru care a devenit mizantrop. Cert este, însă, faptul că, așa cum a observat Benda, există un vechi conflict între exigențele practicii politice și valorile morale sau intelectuale, iar acesta a luat proporții „odată cu politizarea culturii, cu implicarea maselor prin două tehnici confluente – învățământul obligatoriu și votul universal -, cu crearea mitologiilor naționale”.
La 81 de ani de la apariția sa în lume sub pana lui Julien Benda (La trahison des clercs, Grasset et Fasquelle, 1927, 1946, 1958, 1975), cartea Trădarea cărturarilor (re-editată acum și la Ed. Humanitas, București, 2007, după ediția din 1993) rămâne una dintre cărțile esențiale ale secolului XX, una din cele 40 semnate de Benda. La baza ei a stat convingerea autorului că înfruntarea permanentă dintre totalitarism și libertate nu privește numai problematica politică, ci se extinde și la artă și morală. Julien Benda a observat, întâiul, urmărind fenomene din sfera politologiei (o directă experiență din perioada afacerii Dreyfus și din desfășurarea Primului Război Mondial), că ideile politice și morale sunt adoptate în măsura în care satisfac nu rațiunea, ci sentimentele, iar ulterior aceste idei politice sunt invariabil deformate de propria lor popularitate (Mon premier testament, Paris, 1928, pp. 12-17).

Rostul intelectualului e de a pune la încercarea criticii sale temeliile statului și ale societății

Julien Benda, ca și Monica Lovinescu, a condamnat implicarea politică a intelectualilor, a cărturarilor, numai când aceștia își propuneau să susțină cauza unei clase, a unei națiuni sau a unei rase, însă admitea o singură excepție, în cazurile în care această angajare a cărturarilor apără un principiu abstract, anume dreptatea. Prin reproșul adus cărturarilor implicați politic și care, deci, idealizau practica și implicit creau prin politică ordinea practică în scopul dobândirii de avantaje materiale, ignorând și trădând vocația eternă a cărturarului ( care este una teoretică) , Benda avea dreptate sută la sută. Benda definea „rostul intelectualului în a pune la încercarea criticii sale temeliile statului și ale societății”, respingând însă atașamentul și aderarea intelectualilor la cultul naționalismului, al plezirismului (care la ora actuală – mult după decesul lui Benda - a generat un cult violent al consumerismului). După apariția și respingerea cărții în Franța, ea a fost aspru criticată și în România, atât de Alexandu Vianu, cât și de Constantin Noica sau de Octav Șuluțiu și alții, apocaliptici în mânia lor – în epocă -, precum colegii lor de generație francezi, care îl detestau pe Benda în chiar evul conflictual dominat de hitlerism și de bolșevism; ambele curente, extremiste, erau slujite de majoritatea cărturarilor timpului, iar aceștia resimțeau la rândul lor un acut sentiment de vinovăție în fața rechizitoriilor lui Benda. Când grozăviile hitlerismului și ale stângii extremiste și-au arătat adevărata față prin genocid, mulți dintre criticii lui Benda s-au pocăit, iar în România și Noica și-a uitat și și-a renegat furia de tinerețe împotriva lui Benda, la fel procedând și Eliade. Ceea ce în junețea lor li se păruse a fi un justițiarism toxic detestabil la Benda, acum le apărea ca o dovadă de înțelepciune a lui Benda. În mod uluitor, observă și exegetul român al lui Benda, Andrei Pippidi, după o cercetare temeinică a destinului cărții lui Benda, apare însuși exemplul neașteptat de interpretare ce venea din partea lui Nicolae Iorga (care de obicei evita să separe menirea intelectualului de datoria civică). Iorga, în toiul Primului Război Mondial, adică exact atunci când ideile lui Benda creaseră mari dispute și îl expuseseră pe autor blasfemiei cărturarilor europeni, a recunoscut dezgustat că „cea mai mare nenorocire omenească e robia prin cultură, care face dintr-o societate cultivată o turmă de fiare docile la ordinele unei bande de asasini” (N.Iorga, „Robia minților cultivate. O problemă de învățământ”, în Neamul românesc, XII, 230, din 23 august 1917).


Rolul intelectualului în societate nu e unul politic, ci unul de competență științifică și culturală


Valabil mai ales astăzi, Benda transmite intelectualilor îndemnul să nu transfere pasiunea politică în activitatea lor specifică, să nu tolereze nedreptatea, să nu rămână pasivi în fața amenințării libertății. Acest veșmânt de credință l-a îmbrăcat cu demnitate la vremea sa și Monica Lovinescu. „Într-o vreme în care xenofobia își găsește justificări patetice și în care niciunui regiment politic nu-i lipsește deviza sa moralizatoare (și ipocrită, n.m.), a-l reciti pe Benda oferă șansa unei reabilitări a culturii”, spune Andrei Pippidi, pentru cei care au urechi să audă glasul subtil ce vorbește despre responsabilitatea intelectualului de a nu-și trăda adevăratul său rol său în societate, rol care nu este unul politic, ci unul dedicat, în mod critic, științei, spiritului și culturii.

Angela Furtună