În data de 17 iulie, orele 17, sala mare a Cercului Militar, Constanţa, va avea loc lansarea volumului de poezie "Arlechinul cu fesul pe dos", de Valeriu Barbu. Reproduc aici prefaţa volumului semnată de Valeriu Cuşner:


Poezia - ca eliberare

Ca urmare a intervenţiei hotărâtoare a conducerii Cenaclului Literar “Mihail Sadoveanu”, din cadrul Cercului Militar şi a Editurii „Nelinişti metafizice” (ambele din Constanţa), poetul Valeriu DG Barbu, deţinut al Penitenciarul din Galaţi, îşi va lansa în oraşul nostru, cel de al doilea volum de poeme “Arlechinul cu fesul pe dos” în ziua de 17 iulie la ora 17 în sala mare a Cercului Militar de pe strada Traian. Încă de la debutul său, prin volumul „Din cioburi”, lansat la Galaţi în luna martie a.c., Valeriu Barbu s-a dovedit un poet format, un homo ludens, cu o topică şi un stil inconfundabil care se diferenţiază de generaţia postmodernistă prin atitudinea faţă de cuvântul scris, prin adâncimea trăirilor şi, mai ales, prin profunzimea ideilor.
De la bun început, în volumul „Arlechinul cu fesul pe dos”, tânărul poet ne declară:„m-am săturat să fiu normal în mine”, ipostaziindu-se într-un arlechin, ca o imună interfaţă între eul său, permanent cenzurat de luciditatea conştiinţei, şi circul derutant al speranţelor din afară, generat de actuala tranziţie a societăţii noastre plină de candoare şi intempestive cruzimi. Este o evidentă tentativă de apărare a sa faţă de mecanismele contondente ale unei lumi care orbecăie prin splendoare şi balegă, cu toate farurile aprinse, spre desacralizare şi căpătuială.
Întregul volum se desfăşoară în alternanţa celor două stări contradictorii; cea de histrion şi cea a eului său cenzurat, asigurându-şi cititorii de bunele sale intenţii
(„vă voi fi / până-ntr-un târziu poetul”), şi, mai ales, de dragostea sa, invitându-i: „să viseze cu mine”.
Astfel reuşeşte să ne transfere, printr-o telepatică reflexivitate de tip carte-oglindă, iubirile sale, începând cu eidetismul copilăriei, unde mamei, cea: „mică şi cuminte / cu ghiozdan de carton în poarta şcolii” i-a venit „rândul să fie iar înaltă / prea înaltă” ( în conştiinţa poetului), continuând apoi cu prima sărutare, fără a-i numeri gura, dăruită celei care-i va deveni iubita cu „firele gândurilor cusute cu săruturi”. Iubirea i se augmentează, dăruind-o chiar şi acelor femei care încă mai cred în „siglele comerciale ale sentimentelor”, lăsându-se amăgite „în aşternuturi murdare” ca nişte sirene gonflabile care îşi spală „chiloţii cu votcă”.
Cititorii sunt cei care îl inspiră, cei care deja au realizat că „iubirea nu se explică” pentru că uneori „fericirea-i totuna cu tristeţea”, scriind în viteză cu „sânge convertit de uitare şi suflet bolnav de iubire”, întocmai ca Nichita, doar spre a obţine mult doritul lor surâs ( al cititorilor n.n.), cei care sunt destinatarii înaltelor sale iubiri.
Nu acelaşi sentiment îl încearcă pentru cei care îl contestă, cu „nobila” lor invidie şi ipocrizie, specifice breslei preapoeţilor second hand.
Aceeaşi înverşunare o simte şi împotriva celor „ce mişto” se „mişcă-n legi”, cuibăriţi în titluri”, lovind în „amărâtul cetăţean”, vlăguindu-l „democratic de legal”.
Mecanismul imperfect al societăţii în care supravieţuieşte, devine în fiecare clipă un „capăt al perspectivei fără întoarcere”, îl răneşte în dincotro-ul aşteptărilor sale, reducându-l la un simplu „detaliu în destinul altora”, o jucărie a timpului ce măsoară doar „distanţa între frici”.
Se simte tentativa de pierdere a identităţii individului, specifică intrării în rotativa maşinăriei capitalismului, pentru că pentru unii „ lumina nu se mai întoarce la izvorul ei” ci „se preface în zid”, „ pleci fără să ştii că pleci”, fără să iei nimic, întrebându-te: „Atunci, la ce am mai venit?”, concluzionând apoi şi pentru el:„Cum mor / nu contează prietene…sunt în cădere”.
Tânărul poet însă dispune de elanul vital, cel evidenţiat de Henri Bergson, pentru că „speranţa mai are speranţă” şi pentru că, în duminicile singurătăţii, încă îl mai lovesc mirările (semne ale inocenţei primordiale). şi, deşi se află într-o stare de bolnavă levitaţie metafizică („mi-s rădăcinile iar smulse din pământ”), îşi îmbracă iar costumul de arlechin când rosteşte „plutesc, dar nu plutesc deplin! Mulţumesc, totul e bine! Suntem nemuritori. Zamolxe ne cheamă”, „Închide-mi uşa, umbră şi taci!”, Merg înainte !”
Iată dovada optimismului pentru că cest poet se poate elibera din oricare dintre Siberiile lumii noastre, deoarece spiritul său l-a ridicat deasupra coordonatelor captivităţii umane. Chiar editarea celor două volume, în condiţii de detenţie, constituie mărturia cea mai evidentă că prin poezie, Valeriu Barbu a devenit mai liber decât mulţi semeni ai noştri care încă sunt încarceraţi într-o mediocră „libertate”.


Valeriu Cuşner