mopete ascultând cum un prieten al său citează
din vasile kandinsky, are o reprezentare
ciudată a singurătăţii lui – ipostază
învechită, în pete fără urmare

aruncate peste pânza unei realităţi, însă în care
străluceşte tânăra nefa. tânăra nefa, ea
e foarte inactuală acum – nu mai vrea
mopete să o invoce. nu-i mai apare

nici o soluţie lui mopete. e un fel de deşert,
în care el se îndepărtează. soarele, drept
deasupra capului, se închide în halo,

şi e o lumină cu pâclă, (desigur, afară,
dincolo, e tânăra nefa, totuşi. însă nici o
posibilitate de ideare). e o linişte foarte impară.