de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pîrîu cu sînge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rîndul meu să-l acopăr curînd,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.

primăvara ne facem şi noi că arăm şi semănăm,
ca să pară că sîntem în rînd cu lumea.
toamna ne facem că strîngem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decît să aşteptăm, să
pîndim cine vine la rînd, unul din noi
sigur vine la rînd,

ne petrecem ziua urîndu-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar pînă la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pîrîu se scurge o şuviţă de
sînge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rînd cu lumea.