Te rup din reverie, prietenã ºi sorã,
fiinþã despletitã din somn ºi aurorã,
balcon în vis cu bucle de pãsãri pentru vid.
În muºchii tãi ai cîntec, ureche ca un zid,
ºi strãluciri de pietre pierdute, ca o mînã.
Se clatinã în tine oceanele de lînã.
În pãrul tãu din care se împletirã corzi
s-a mistuit privirea, salinã de matrozi
plecaþi sã se usuce la soarele din tropic.
Cît de departe-þi pare pãmîntul microscopic
de-aici, de unde omul e-un mãscãrici urît,
ºi-oraºul îngenunche cu frunzele pe rît,
ºi forþa lenevoasã de-a se cãta pe sine,
ºi moartea adormitã cu coatele pe ºine,
c-ai vrea în tine-o sevã sã urci cu ochi-nchiºi...
ºi sîngele prea vînãt ºi aspru, de iriºi.