Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată –
casa umbrită în care dormeam dimineaţa pînă tîrziu,
fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecînd prin faţa porţii;
după-amiezile cînd coboram fără să mă gîndesc la nimic.
(O singură dată gîndisem la vorbele ei, Sînt atîţia bani în lumea asta
şi atîtea feluri de-ai obţine. Nu mă interesează. Oamenii vor să se
drogheze. Eu mănînc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept.
Sînt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sînt un om simplu, liniştit.
Desigur, minţea).
Liniştea nu este deloc un lucru simplu,
aşa cum am crezut mai demult –
uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă
în tine – un obiect despre care nu ştii nimic
şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne
sfîrşitul căderii. Înălţimea este nebănuită,
obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinîndu-te încordat.
Cu puţină şansă ai putea să uiţi –
Nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa. Ne gîndim la preocupările simple, casnice sau de sfîrşit de săptămînă, cînd, poate, vom ieşi cîteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin. Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, cînd copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la cîmp. Sau atîtea altele
aşa cum am dat uitării întîmplarea din gară,
cînd am sosit prea tîrziu la peron, trenul plecase
şi făceam cu mîna cuiva nevăzut,
din tren nu ştiam ce mînă îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna.
Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.