De pe ram în tăcere privesc ceruri verzi
Cum frunza imensă albastrul şi-l varsă,
Ţărâna de aur nu poţi să o vezi,
Spre soarele negru faţa ţi-e-ntoarsă.

Râuri fierbinţi în roşu se scaldă,
Lingînd rana uscată din mal.
Piatra din inimă încă e caldă,
Dar gheaţa de-argint taie val după val.

Strângi în pumni mii de păsări zburând,
Îţi ard stele în ochi, vânturile-ţi şoptesc,
Vulcane în tine se sting şi se-aprind
Iar de-acolo, de sus, ochii tăi te privesc.

Eşti copilul ce mângâie creştetul dalb.
Şi te naşti mai întâi din mormânt.
Tată ţi-e pomul, iar omul cel alb,
E-al tău fiu, născut din cuvânt.

Când lumea te cheamă spunându-ţi: ”Nebune!”,
Să nu uiţi că tu eşti un cer verde
Şi, cenuşa de-o vrea cineva să-ţi adune,
N-ai nimic să câştigi, şi nimic n-ai a pierde.