Ca un rãget luminos, în creierul meu
a explodat o celulã;
de strãinãtatea prea nouã
în care se afla
rãtãcind de la începuturi.

Minþile mi s-au umplut de un miros
de stea moartã,
de animale gândite în vis,
de funingine bolborosind
roºcata înþepenire a pietrei.

Eram atât de rari, –
(mi s-a pãrut cã aud) –
atât de foarte rari încât
cu toþii la un loc
n-am fi putut sã umplem unul.
Unul, era departe în viitor
pregãtit de împietrirea noastrã numai.

Aveam un nume,
fiecare alt nume aveam;
trebuia sã fi murit îndelung
trebuia sã fi pierit profund
ca numele vreunuia dintre noi
sã devinã cuvânt.

Nume lângã nume ºi lângã nume
era strigarea.
Definitiva moarte numai
ne lega
ca un cuvânt.

Capul mi s-a umplut de un miros,
oasele, pe dinlãuntru
mi s-au umplut de un miros
de moarte
mai veche decât viaþa.

O neputinþã de a spune doi,
o neadunare cu nimeni,
o neadunare cu nimicul, –
ca un rãget luminos
mi-a explodat în creier.