mai singură nu te-ai aflat niciodată în rochia ta de mătase înflorată
nu ştiu câte vieţi ar fi îndeajuns ca 7 zâne şi 1000 de licurici să îţi spună
despre cât e de bine să trăieşti într-un oraş fără lumini la ferestre
chiar dacă nu mai ştii ce se întâmplă şi lumea e mereu stingheră în ultima vreme
nu priveşti înapoi
dar
ştii cât de mult ai iubit
zilele de luni oamenii lozurile în plic pietrele
pălăriile violet tenişii albi podurile
fructo şi bem-bem
(astea erau un fel de băuturi foarte răcoritoare din Târgu-Mureş prin iernile anilor '70)
oamenii care cred în Dumnezeu vrăbiuţele munţii pantofii umbrelele câinii
şi
dacă din toate hârtiile pe care ai scris cu pixul tău verde poezii ai face bărci colorate
o flotă uriaşă te-ar purta în siguranţă spre vis

ei spuneau că
viaţa e grea complexă şi desigur departe de mine
dacă o priveşti din colţul camerei devine abstractă uneori
ei spuneau că
zâmbetul meu e ca luna(ai nevoie de sprijin când îl priveşti)
şi că el m-a iubit
aşa spuneau
ce mult te-a iubit ce mult te-a iubit
eu râdeam şi mi se păreau mai mult decât patetici
semănau oarecum cu multe poezii scrise de mine în ultima vreme
poate şi din cauza asta mă întrebam
dacă o zi ciudată se întâmplă sau doar e
târziu mai mereu

ei spuneau
că luminile se aprind la ferestre şi că nu trebuie decât să le privesc atentă
trebuie doar să privesc înspre ele aşa spuneau
dar
era târziu

ei nu ştiau nimic
nici eu

asculta poezia in lectura autoarei