Izvorul dragostei, visează unii
ţâşneşte undeva, în munţii Lunii...
Din cine ştie ce gheizere-albastre şi ploi
bate lumina lui până la noi.

Noi stăm pe Pământ
în seceta noastră,
în săracul nostru veşmânt,
şi mumurăm: lumină albastră
mângâie încruntata frunte a noastră,
umple-ne paharul câte puţin
cu străveziul tău vin...
Rugămu-ne ţie, izvor răcoros,
picură până la noi, cei de jos...

Dar munţii Lunii tac sub omăt.
Cântecul nu li se-ntoarce-ndărăt.
Iar dragostea stă lângă ei întristată
de moarte
că nu o cunosc şi o caută atât de departe...

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961