stau aşa cu palmele bine proptite
pe bărbatul-melc
număr cu glas tare cercurile de pe cochilie
să înţeleg în care pot intra
fără să îi tulbur simţurile
fără să las dâre de suflet peste dârele lui
de lume

la capătul cercurilor nu mai e nimic
nimic în afara unei călduri stranii
un chip întors privind cum
îmi schimb culoarea ochilor după lumina lui

vreau doar să îi fiu prinsă în cercuri
prizoniera timpului în care el doarme
şi scrie istoria apei

să nu am întinderi largi de moarte
să nu îmi ceară nimeni socoteală
pentru dorinţa de a trăi până la capăt
acolo unde chipul întors
îmi aminteşte de mine atunci când primeam
de la cei patruzeci de sfinţi ore umede

stau aşa cu palmele încremenite
pe marginea cochiliei lui
şi nu mi se şterge din memorie prima viaţă