la căpătâiul orbului aşează un soare de pâslă
la streaşina casei un fir de busuioc
desparte-te firesc de aromele primăverii
armindeni e învelit în hârtie cerată
şi trupul îţi miroase a pământ de flori
trebuie să aibă şi lumina asta crudă un rost

tu scrie pe ziduri cuvinte şi nu uita
poeţii au mai mereu haina ruptă la coate
patria lor este pulberea drumului
cum roade viermele discret din mărul ionatan zemos
tot astfel cuvântul îşi face loc în carnea ta
îţi va ajunge la os despicându-l cu zgomot surd neauzit de nimeni

nu lăsa vocea oraşului să îţi spună
despre cum e să taci fericit

bărbaţi căzuţi în dizgraţie strălucind la reverul femeii-hienă
neoanele se aprind pe un coridor de spital
mai multă lumină vă spun mai multă lumină
şi prelungiţi vocalele
aaaaaaaaaaa
eeeeeeeeeee
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
ooooooooooo
uuuuuuuuuuu
femei privind printre riduri dincolo de perdeaua prăfuită
a zilei care nu le aduce nimic şi pe nimeni
mai libere decât sârma ghimpată a puşcăriior comuniste
înoată în propria lor demnitate apatic şi fără culori
copii ce beau bere whiskey şi cola
visându-se prieteni cu vecinul de la scara 2 care scrie poezii publicate într-o revistă electronică
doar oameni
într-o zi vor muri

tu scrie lungi poezii despre armindeni răspântii şi lanuri de maci
ce dacă haina ta e ruptă la coate
asta înseamnă că te-ai străduit îndelung să ştergi cuvintele vechi de pe ziduri
într-o zi la masa ta oamenii vor străluci în lumină
chiar dacă tu vei fi plecat deja de mult de acolo

asculta poezia in lectura autoarei