Oricât de explorată nu v-ar părea lumea
eu totuşi insist că există flori
de metal, în camere. Rădăcinile lor se ramifică
într-un strat putred al peretelui
ce se numeşte absenţă, goliciune şi
numărul lor este egal sumei frustrărilor,
ratărilor îndeobşte. Tulpinile sunt spiţe
care au capacitatea de a se ondula
şi a dansa simţindu-ţi ritmul interior
al splinului. Petalele seamănă a dinţi.
Ei se închid şi se deschid scârţâind în urechi şi
contractând arterele din creier, cu o forţă,
încât ai senzaţia că sub carapacea craniului
se produce un masacru. Ele cresc orizontal, unele –
din tavan – în jos, iar spre seară se întind, se încolăcesc
ca viermii, cu intenţia de a-ţi pătrunde sub piele.
Aceste flori n-au sfârşit, fiindcă se alimentează din
singurătate, neurastenie, pur şi simplu moarte; acestea,
la asfinţitul soarelui, deopotrivă cu întunericul –
se îndesesc. În rezultatul sintezei emană scârbă:
un iz incolor ce se adună în capsule alungite
şi se târăsc prin cameră. Capsulele
au menirea de a umple vidul. Tu poţi să culegi florile,
să-ţi împleteşti o coroană, să-ţi înfrumuseţezi tâmplele,
oricum, le vei vedea numai tu. Cât de groaznice n-ar părea,
ele totuşi sunt curate, astfel, cum numai metalul poate fi, şi ele,
deloc nu seamănă a oameni: nu lasă pete pe cearşaf,
nu scâncesc în pernă de milă, dar nu le poţi arunca. Atâta timp
cât vacuumul cere vacuum ele nu vor rugini.

Uneori, eu mă ghemuiesc pe pardoseală, în centrul camerei
şi aştept în linişte momentul în care îşi vor desface mugurii,
bobocii de floare.