doare şi mă aplec, atât ştiu să fac de la o vreme. parcă
în mine creşte un semn zadarnic. luminile văd cum toate
ţâşnirile tulbură somnul tău, de aceea ţin ochii larg deschişi
cu o singură imagine scrâjelită monstruos pe retină
ar fi trebuit să nu-ţi desfac îmbrăţişările sau să arunc departe
aripile cu gheare ce-mi lovesc mersul şi mă fac să zbor
prin acest cimitir al lucrurilor plin de imagini dormind
cu inima strânsă. dar nici nu mă recunoşti. chipul se chirceşte şi el
frânturile corpului şi gesturile încremenesc în locuri odihnitoare

aici e locuinţa în care pătrund prea multe semne. prea multe înfăţişări
noroiul trădărilor îl simt între dinţi. dacă strâng pumnul, se scurge printre
degete răsuflarea rapidă a unor copii. câinele din mine îi aleargă
până la sânge, aici, în casa mea pe care o numesc dispariţie. deşi
crengile copacilor strivesc zidurile mate, lumina cruzimii
într-un colţ, acoperă trupul dezgolit al obsesiilor ca un pled umed
de aceea mă doare. e o lipsă de sens în toată mişcarea feţei
în acest mod în care caut să nu mă mint, să verific încuietorile
uşilor şi să dorm ca şi cum ar trebui să te ucid a doua zi

am în mine o pădure metalică, orice lovitură are un ecou nesfârşit
atunci prind viaţă şi tot ce vezi se transformă în blândeţe